[Continuare din partea a II-a]... samanta planului era de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit: daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta? In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe care s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã.
***
Un an mai tarziu.
Dintre cele trei familii, doua au luat treaba in serios si pret de cateva luni bune s-au straduit sa-si adune acte, sa se evalueze pentru Ministerul de Imigrare, sa angajeze traducatori, consultanti, avocati, care mai competenti, care mai in-, toate in ideea de a-si urma telul comun. Pentru unii procesul a fost mai direct si mai simplu, pentru ceilalti drumul a fost mai sinuos si plin de obstacole. A treia familie in schimb n-a intalnit nici o dificultate, dar nici nu se poate spune ca a incercat mai mult decat sa-i suporte moral pe ceilalti.
Si tot cam in perioada asta a inceput sa fie evident ca planul initial de a pleca impreuna s-ar putea sa devieze putin si, cu toate eforturile depuse, a inceput sa se prefigureze o plecare, daca nu impreuna, macar in Australia cu totii. Unora le suradea Sydney, altora Brisbane (macar teoretic, nu ca ar fi incercat sa faca vreun pas inspre Oz), iar celor mai ne-norocosi incepea sa li se arate Melbourne, nu neaparat din propria lor vointa ci mai mult fortati de birocratia guvernamentala.
Apoi a venit o alta perioada decisiva, in care unii au realizat ca in ciuda eforturilor depuse, nu o sa-si realizeze visul si s-au hotarat sa se lupte mai departe cu furtunile de zapada. Altii s-au gandit ca daca tot n-au depus nici un efort pana atunci, de ce ar mai face-o de atunci incolo? Iar ceilalti, cu o incapatanare greu de inteles si pentru ei, dupa stresul provocat de primirea vizelor, moment in care au realizat ca intr-adevar se intampla cu adevarat, si-au urmat inexorabil drumul asa cum fusese planificat.
A fost momentul in care pentru a doua oara, realitatea a deviat de la planul initial. "Hai sa fim ca prietenii, impreuna, in Australia" s-a schimbat in "Hai sa fim ca prietenii, in Australia".Nu mai plecau impreuna in acelasi loc, asta era un fapt stiut. De fapt, cele 3 familii prietene nu mai plecau impreuna deloc, asa ca planul s-a redefinit in "hai sa fim prieteni asa, de departe". A fost o evolutie fireasca, pe care, ca niste oameni maturi ce majoritatea dintre ei erau, au inteles-o cu totii.
Cei care erau maturi adica. Copiii, inca in acelasi oras, la cald sau la frig, dupa caz, fara sa-si aduca aminte foarte des de despartirea care va fi urmat, continuau sa fie ca siamezii, sambata de sambata, duminica de duminica. Din cand in cand, cand cineva aducea vorba printre parinti, isi dadeau seama ca ceva o sa se schimbe si ridicau glasuri mici impotriva plecarii. Lasa ca o sa va vedeti in vacante, o sa va faceti prieteni noi, o sa cresteti si o sa va obisnuiti.
***
O alta iarna, 3 ani mai tarziu, una de mare exceptie. A nins, acumulat, aproape 4 metri in tot sezonul, vreo 5-6 furtuni de zapada serioase, nopti in care a nins cate 60cm fara oprire, scolile inchise de vreo 3 ori, multi au comparat-o cu o iarna record din anii 70. Bucuria copiilor, care au avut nu numai zile libere ci si zapada sa aiba cu care sa si le ocupe, weekend-uri la sanie, zile de ski, sleepover-uri nenumarate, tot atatea motive de bucurie pentru ei.
Dar cei trei copii nu se mai joaca la fel de des impreuna: la scoala se vad in fiecare zi dar in weekend-uri au programe relativ separate, parintii nu mai au multe de impartit in afara de vagonul 3 din trenul de 4 jumate (si asta cand sunt destule locuri) si de Prietenii Comuni.
Ei bine, un povestitor adevarat ar fi luat acum pret de cateva paragrafe sa explice cum s-a ajuns la situatia asta, care dintre ei o fi calcat si pe care anume bec, care si-a simtit mandria imperiala sifonata sau care avea ceva pe suflet dar pana sa spuna ceva s-a racit toata treaba. Dar pe de-o parte ca nu sunt un povestitor adevarat, prin urmare imaginatia mea limitata nu a gasit o ipoteza indeajuns de interesanta ca sa o adaug povestirii, iar pe de alta parte timpul si distanta mi-au erodat cu siguranta inspiratia, desi am incercat sa invoc muzele creatoare ("Cântã, zeitã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...").
M-am hotarat deci sa dau o tenta moderna textului, si sa las sfarsitul la alegerea cetitoriului. Nu uitati insa, orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare
Epilog
Ce s-a ales de planul initial? Cu dosarele in paralel, plecarea impreuna, copiii la aceeasi scoala, apartamente de lux, salarii rusinos de mari, taxe absurd de mici, plaje vestite la o aruncatura de bat, creme de soare SPF45, placi de surf ceruite, bronzuri californiene (daca se poate spune asa), plimbari la pensie pe faleze?
Pai se zice ca nu era Volga, era bicicleta. Si nu i s-a dat, i s-a furat.
Tuesday, July 15, 2008
Monday, July 07, 2008
Am carnet si m-am mutat
Stiu, mea culpa, n-am mai scris demult. Am avut 2 saptamani pline, nu neaparat de evenimente notabile (desi am avut parte si din ele).
Weekend-ul trecut am fost la o licitatie pentru un apartament de 2 camere in Prymont (in Darling Harbour). Zona e scumpa (foarte aproape de centru, blocuri "selecte") dar am vrut sa ma duc din doua motive. (1) pentru ca eram curios cum se desfasoara o licitatie si (2) pentru ca apartamentul arata foarte "pe gustul nostru" si ca plan, si ca zona, blocul asemanator cu cel din Montreal - la facilitati) si eram curios cu cat se vinde.
Am ajuns cu vreun sfert de ora inainte sa inceapa, erau deja vreo 30 de persoane in apartament, pana la 10 fara un sfert s-au strans vreo 40, dintre care am numarat 32 de asiatici. Licitatia a inceput cu prezentarea apartamentului, ce vedere minunata catre curtea blocului (intr-adevar, nu era spectaculoasa dar curtea era ca un parc mic), cat de bine e impartit apartamentul cu o foarte moderna bucatarie deschisa (astea sunt cuvintele agentului), garaj, piscina, gym in cladire, etc, cine liciteaza?
S-a asternut o liniste ca la scoala in care fiecare se uita in cate un colt al tavanului, scotocea prin poseta dupa ruj sau isi consulta plin de interes agenda sau telefonul mobil. Dat fiind ca n-a oferit nimeni un pret de plecare, agentul a comunicat pretul cerut de vanzator, 550,000$. Un domn (alb) a oferit 560, cine ofera mai mult? un chinez 570, o chinezoaica 580, de aici albul s-a retras (dupa ce a licitat o singura data, la deschidere) si au ramas ea si el (chinezii). El 590, ea 600. Ea 600 o data (si izbea licitatorul cu piciorul in pamant), ea 600 de doua ori (si iar poc din calcai, uitandu-se la chinezul care nu mai licita). Din spate a aparut agentul chinezului, care i-a spus in soapta sa liciteze cu putin mai mult, ca sa tina jocul deschis, alfel lua chinezoaica apartamentul. Eu ma gandeam... nu stiu cat o fi costand un apartament de-asta de obicei, dar asta parca merita sa te duci mai departe, adica de la 595 la 600 ce e, odata ce ai 595,000? Dar cine stie, poate se intinsese deja mai mult decat ii era plapuma, mai stim noi pe cineva, si atunci i-o fi greu... 601, s-a hotarat el intr-un tarziu, spre bucuria licitatorului, 602 ea, 603 el, 604 ea, o data, de doua ori, de trei ori, Aaadjudecat. Eram tot transpirat de emotie de parca erau banii mei la mijloc, si ofticat totodata ca l-a luat chinezoaica, de parca mi l-ar fi luat mie. Ba chiar mi-a trecut prin cap ca la inceput, cand nu oferea nimeni nimic, trebuia sa ofer eu 300,000. Oare cum ar fi decurs licitatia? Mi-era frica doar sa nu taca toti din gura, si sa ma oftic ca desi pretul ar fi fost bun, nu puteam sa platesc cei 10% avans (trebuie sa faci cecul pe loc de minim 10%) si pierdeam casa... Cuibusorul nostru de nebunii...
De acolo am plecat la o vizita pentru un studio, in Randwick. Mai vazusem cu o saptamana in urma un studio in Maroubra, care nu ma entuziasmase foarte tare in afara faptului ca era... un studio locuibil. Problema mea era ca mirosea urat in bloc, asa ca am continuat sa caut.
Cel din Randwick, frumos, nimic de zis, intr-o cladire renovata proaspat, erau doua garsoniere (studiouri, cum s-ar spune pe meleagurile acestea), un apartament cu 2 dormitoare si altul cu un dormitor. Toate curate, proaspat zugravite, cu parchet sau gresie pe jos si destul de cu bun gust. In plus, studiourile ambele mobilate, cu frigider, microunde, etc.
Am pus ochii pe unul dintre ele (pe cel mai mic) si am purces la drum catre alte 2 vizite. Una am terminat-o repede, era un apartament de doua dormitoare, vroiam sa vad cam cum arata pentru banii aia (era vreo 380$/saptamana). Ok, zic eu, good value for the money. A doua vizita ar fi trebuit sa fie un "Shared Accommodation", o camera intr-o casa cu inca cineva. In ultima vreme incepusem sa cochetez cu ideea de a ma muta mai aproape de servici, chiar daca imparteam o casa mai mare cu cineva. Dar cand am ajuns la cladirea cu pricina (in North Sydney) , am intrat in ea, m-am ingrozit, si am iesit repede. Era ca un adapost de homelessi, cu acoperis si usi. Am fugit degraba, inainte sa ma intrebe cineva ce caut. Mai vazusem case in zona aia si erau chiar ok, dar asta era de-a dreptul o bomba.
Asa ca sambata seara am completat frumusel formularul pentru garsoniera din Randwick si l-am trimis pe mail, luni m-au sunat aia ca m-au acceptat, miercuri m-am dus la agentie sa platesc prima saptamana si in felul asta sa "rezerv" garsoniera, iar vineri am platit garantia (echivalentul a 6 saptamani, rambursabili la sfarsitul contractului daca nu am distrus apartamentul) si chiria pe o luna, am luat cheile, si iata-ma locatar cu adresa oficiala pe al treilea continent de-a lungul existentei mele.
Ca sa respect totusi ordinea cronologica, joi, cu o zi inainte de semnarea contractului, am mai avut un eveniment: m-am dus sa ma confrunt, din nou, cu RTA-ul pentru carnetul de motocicleta. Weekend-ul dinainte ma antrenasem bine, ducandu-ma in parcarile imense de la stadionul olimpic cu gandul declarat de a-mi desena traseul pe asfalt si de a-l repeta pana imi intra in reflex. Ba chiar am cumparat mingii de tenis pe care le-am taiat in doua, sa le am ca jaloane, ca la examen. Mai dificil a fost sa-l conving pe chinezul de la magazinul de 1 dolar ca mingiile alea imi sunt chiar bune, ca nu vreau sa joc tenis cu ele - el, cinstit, incerca sa imi zica ca sunt cam proaste pentru jucat - si in plus, ca nu am luat-o razna, si chiar vreau sa le tai in doua imediat dupa ce le-am cumparat. Pana la urma, manat de curiozitate, m-a intrebat la ce imi trebuie, si i-a tradus repede in chinezeste raspunsul meu si nevesti-sii. Au inceput sa rada amandoi chinezeste la mine, dandu-mi de inteles ca acum au inteles ce vroiam de la viata lor.
In parcarea de la Stadionul olimpic, spre surprinderea mea, am gasit (exact in coltul pe care il "ochisem" eu ca sa ma antrenez)... traseul de examen marcat cu vopsea, probabil de alt nefericit ca mine, inaintea mea. Asa ca n-am mai trebuit sa masor nimic, l-am binecuvantat pe predecesorul meu, am scos mingiile de tenis taiate in doua si le-am insirat pe asfalt, si am purces la slalomuri, frane, accelerari, pret de vreo 15km (m-am uitat pe kilometraj). Cand am plecat de acolo eram convins ca n-o sa mai am probleme.
Si n-am mai avut. Am facut traseul din prima, neintelegand cum de am putut sa-l pic prima oara. Asa ca acum am carnetul "full" australian, pentru masina si motocicleta. Mission accomplished.
Acum sa va povestesc despre weekend-ul ce tocmai a trecut: sambata, dupa ce am umblat de dimineata sa imi inmatriculez motorul (nu mai am rabdare acum sa va spun toata istoria si cum s-a facut ca motorul meu, nou, e tot neinregistrat dupa o luna jumate de mers pe strazi - cu numere provizorii, ce-i drept). M-am intors pe la pranz, dupa ce mi-am facut intre timp si carnetul - cu o noua poza, noroc ca ma rasesem in cap de dimineata sa nu arat ca Aricul. Si odata acasa la Carmen si la Alex (sa le dea Dumnezeu sanatate ca s-au milostivit de mine si m-au tinut la ei 3 luni de zile, din 5 aprilie in 5 iulie exact), mi-am facut repejor bagajele (o geanta mare de fapt), mi-am aruncat-o in spate (la propriu, avea bretele de rucsac) si am plecat in ceea ce avea sa fie prima (si, foarte probabil, ultima) mutare cu motocicleta din viata mea. A trebuit sa merg mai incet, ca desi imi statea sprijinita pe sa si pe umeri, geanta era totusi indeajuns de grea sa schimbe echilibrul motorului. Mi-am vazut reflectia in geamul unui magazin si m-a bufnit rasul. Eram ca un melc, cu casa in spinare, doar antenele imi mai lipseau. Dar am ajuns cu bine, am parcat motorul in fata casei, am facut cunostinta cu vecinul Jim si am intrat in apartament.
N-am despachetat atunci, era inca devreme (cred ca vreo 3 dupa amiaza) si m-am intors in Ryde, la Carmen si la Alex. Amandoi isi luasera carnetele si primisera si motoarele cu cateva zile inainte, asa ca trebuia sa ne constituim intr-o mini-banda de bikeri, ceea ce am si facut, si sa ne stabilim o destinatie (am gasit-o si pe asta, in casa unor prieteni de-ai lui Alex si Carmen, si mai nou, ai mei).
Lucrurile s-au aranjat in asa fel incat pe la 8 jumate-9 seara, cand am plecat spre (noua) casa, am mai gasit totusi un magazin deschis sa cumpar: (1) niste carpe de sters, (2) un spray de curatat, (3) o sticla de lapte si (4) un gel de dus. Le-am folosit pe toate in seara aia, inainte sa ma culc, primele doua in jur de doua ore, ultimele doua cam 5 minute (in total) si m-am bagat (multumit) in pat.
Am dormit relativ bine in prima noapte la adresa mea :) Salteaua avea o galma pe care am simtit-o toata noaptea si de care am tot incercat sa fug prin diferite unghere ale patului. Ma trezeam si ma gandeam ca ar fi fost toate bune daca salteaua ar fi fost neteda. Abia a doua zi, incercand sa vad daca nu pot sa indrept arcul sau ce-o fi fost, am vazut ca sub cearseaf era o... telecomanda (nu stiu de la ce, probabil ca au livrat-o cu patul :) )
Duminica dimineata m-am trezit devreme si am plecat in cautarea unui magazin pe langa casa. Am gasit unul la 10 minute de mers lejer pe jos, un fel de mall local, din care am plecat cu cate ceva de-ale gurii de mi-am umplut frigiderul si camara (vedeti in poze). Asa cum ii sade bine oricarui cap de familie si sef de casa, m-am ocupat de aprovizionare. Curatenie luna facusem cu o seara inainte asa ca mi-am permis sa imi iau dupa amiaza libera si sa hoinaresc prin cartier, pe malul oceanului, pe langa plaja si inapoi acasa printre blocuri si vilutze.
Ba chiar m-am oprit la Chish and Fips (asa se chema, nu sunt eu dixlexic) si m-am omenit cu niste calamari cu cartofi prajiti si salata, urmarind cu interes un catel care isi propusese ferm sa rapuna toti porumbeii si pescarusii prin epuizare: cat m-am uitat eu la el, vreun sfert de ora, n-a lasat unul sa se aseze pe pamant, pe o raza de vreo 100m. Era peste tot, cred ca 3 caini normali n-ar fi facut o treaba la fel de buna (poate ca totusi Iris l-ar fi egalat... primele 5 minute). Pana la urma cred ca s-a plictisit, s-a dus si s-a asezat PE banca langa stapana lui si ai fi zis ca l-a inchis cineva de la intrerupator, nici ca l-au mai interesat paserile ceriului.
Iar acum, celor care au avut rabdare sa citeasca pana la capat, o saptamana usoara. Tuturor celorlalti le transmiteti voi.
Weekend-ul trecut am fost la o licitatie pentru un apartament de 2 camere in Prymont (in Darling Harbour). Zona e scumpa (foarte aproape de centru, blocuri "selecte") dar am vrut sa ma duc din doua motive. (1) pentru ca eram curios cum se desfasoara o licitatie si (2) pentru ca apartamentul arata foarte "pe gustul nostru" si ca plan, si ca zona, blocul asemanator cu cel din Montreal - la facilitati) si eram curios cu cat se vinde.
Am ajuns cu vreun sfert de ora inainte sa inceapa, erau deja vreo 30 de persoane in apartament, pana la 10 fara un sfert s-au strans vreo 40, dintre care am numarat 32 de asiatici. Licitatia a inceput cu prezentarea apartamentului, ce vedere minunata catre curtea blocului (intr-adevar, nu era spectaculoasa dar curtea era ca un parc mic), cat de bine e impartit apartamentul cu o foarte moderna bucatarie deschisa (astea sunt cuvintele agentului), garaj, piscina, gym in cladire, etc, cine liciteaza?
S-a asternut o liniste ca la scoala in care fiecare se uita in cate un colt al tavanului, scotocea prin poseta dupa ruj sau isi consulta plin de interes agenda sau telefonul mobil. Dat fiind ca n-a oferit nimeni un pret de plecare, agentul a comunicat pretul cerut de vanzator, 550,000$. Un domn (alb) a oferit 560, cine ofera mai mult? un chinez 570, o chinezoaica 580, de aici albul s-a retras (dupa ce a licitat o singura data, la deschidere) si au ramas ea si el (chinezii). El 590, ea 600. Ea 600 o data (si izbea licitatorul cu piciorul in pamant), ea 600 de doua ori (si iar poc din calcai, uitandu-se la chinezul care nu mai licita). Din spate a aparut agentul chinezului, care i-a spus in soapta sa liciteze cu putin mai mult, ca sa tina jocul deschis, alfel lua chinezoaica apartamentul. Eu ma gandeam... nu stiu cat o fi costand un apartament de-asta de obicei, dar asta parca merita sa te duci mai departe, adica de la 595 la 600 ce e, odata ce ai 595,000? Dar cine stie, poate se intinsese deja mai mult decat ii era plapuma, mai stim noi pe cineva, si atunci i-o fi greu... 601, s-a hotarat el intr-un tarziu, spre bucuria licitatorului, 602 ea, 603 el, 604 ea, o data, de doua ori, de trei ori, Aaadjudecat. Eram tot transpirat de emotie de parca erau banii mei la mijloc, si ofticat totodata ca l-a luat chinezoaica, de parca mi l-ar fi luat mie. Ba chiar mi-a trecut prin cap ca la inceput, cand nu oferea nimeni nimic, trebuia sa ofer eu 300,000. Oare cum ar fi decurs licitatia? Mi-era frica doar sa nu taca toti din gura, si sa ma oftic ca desi pretul ar fi fost bun, nu puteam sa platesc cei 10% avans (trebuie sa faci cecul pe loc de minim 10%) si pierdeam casa... Cuibusorul nostru de nebunii...
De acolo am plecat la o vizita pentru un studio, in Randwick. Mai vazusem cu o saptamana in urma un studio in Maroubra, care nu ma entuziasmase foarte tare in afara faptului ca era... un studio locuibil. Problema mea era ca mirosea urat in bloc, asa ca am continuat sa caut.
Cel din Randwick, frumos, nimic de zis, intr-o cladire renovata proaspat, erau doua garsoniere (studiouri, cum s-ar spune pe meleagurile acestea), un apartament cu 2 dormitoare si altul cu un dormitor. Toate curate, proaspat zugravite, cu parchet sau gresie pe jos si destul de cu bun gust. In plus, studiourile ambele mobilate, cu frigider, microunde, etc.
Am pus ochii pe unul dintre ele (pe cel mai mic) si am purces la drum catre alte 2 vizite. Una am terminat-o repede, era un apartament de doua dormitoare, vroiam sa vad cam cum arata pentru banii aia (era vreo 380$/saptamana). Ok, zic eu, good value for the money. A doua vizita ar fi trebuit sa fie un "Shared Accommodation", o camera intr-o casa cu inca cineva. In ultima vreme incepusem sa cochetez cu ideea de a ma muta mai aproape de servici, chiar daca imparteam o casa mai mare cu cineva. Dar cand am ajuns la cladirea cu pricina (in North Sydney) , am intrat in ea, m-am ingrozit, si am iesit repede. Era ca un adapost de homelessi, cu acoperis si usi. Am fugit degraba, inainte sa ma intrebe cineva ce caut. Mai vazusem case in zona aia si erau chiar ok, dar asta era de-a dreptul o bomba.
 |
| studio Maroubra, Randwick, 2bdr Neutral Bay |
Asa ca sambata seara am completat frumusel formularul pentru garsoniera din Randwick si l-am trimis pe mail, luni m-au sunat aia ca m-au acceptat, miercuri m-am dus la agentie sa platesc prima saptamana si in felul asta sa "rezerv" garsoniera, iar vineri am platit garantia (echivalentul a 6 saptamani, rambursabili la sfarsitul contractului daca nu am distrus apartamentul) si chiria pe o luna, am luat cheile, si iata-ma locatar cu adresa oficiala pe al treilea continent de-a lungul existentei mele.
Ca sa respect totusi ordinea cronologica, joi, cu o zi inainte de semnarea contractului, am mai avut un eveniment: m-am dus sa ma confrunt, din nou, cu RTA-ul pentru carnetul de motocicleta. Weekend-ul dinainte ma antrenasem bine, ducandu-ma in parcarile imense de la stadionul olimpic cu gandul declarat de a-mi desena traseul pe asfalt si de a-l repeta pana imi intra in reflex. Ba chiar am cumparat mingii de tenis pe care le-am taiat in doua, sa le am ca jaloane, ca la examen. Mai dificil a fost sa-l conving pe chinezul de la magazinul de 1 dolar ca mingiile alea imi sunt chiar bune, ca nu vreau sa joc tenis cu ele - el, cinstit, incerca sa imi zica ca sunt cam proaste pentru jucat - si in plus, ca nu am luat-o razna, si chiar vreau sa le tai in doua imediat dupa ce le-am cumparat. Pana la urma, manat de curiozitate, m-a intrebat la ce imi trebuie, si i-a tradus repede in chinezeste raspunsul meu si nevesti-sii. Au inceput sa rada amandoi chinezeste la mine, dandu-mi de inteles ca acum au inteles ce vroiam de la viata lor.
In parcarea de la Stadionul olimpic, spre surprinderea mea, am gasit (exact in coltul pe care il "ochisem" eu ca sa ma antrenez)... traseul de examen marcat cu vopsea, probabil de alt nefericit ca mine, inaintea mea. Asa ca n-am mai trebuit sa masor nimic, l-am binecuvantat pe predecesorul meu, am scos mingiile de tenis taiate in doua si le-am insirat pe asfalt, si am purces la slalomuri, frane, accelerari, pret de vreo 15km (m-am uitat pe kilometraj). Cand am plecat de acolo eram convins ca n-o sa mai am probleme.
Si n-am mai avut. Am facut traseul din prima, neintelegand cum de am putut sa-l pic prima oara. Asa ca acum am carnetul "full" australian, pentru masina si motocicleta. Mission accomplished.
Acum sa va povestesc despre weekend-ul ce tocmai a trecut: sambata, dupa ce am umblat de dimineata sa imi inmatriculez motorul (nu mai am rabdare acum sa va spun toata istoria si cum s-a facut ca motorul meu, nou, e tot neinregistrat dupa o luna jumate de mers pe strazi - cu numere provizorii, ce-i drept). M-am intors pe la pranz, dupa ce mi-am facut intre timp si carnetul - cu o noua poza, noroc ca ma rasesem in cap de dimineata sa nu arat ca Aricul. Si odata acasa la Carmen si la Alex (sa le dea Dumnezeu sanatate ca s-au milostivit de mine si m-au tinut la ei 3 luni de zile, din 5 aprilie in 5 iulie exact), mi-am facut repejor bagajele (o geanta mare de fapt), mi-am aruncat-o in spate (la propriu, avea bretele de rucsac) si am plecat in ceea ce avea sa fie prima (si, foarte probabil, ultima) mutare cu motocicleta din viata mea. A trebuit sa merg mai incet, ca desi imi statea sprijinita pe sa si pe umeri, geanta era totusi indeajuns de grea sa schimbe echilibrul motorului. Mi-am vazut reflectia in geamul unui magazin si m-a bufnit rasul. Eram ca un melc, cu casa in spinare, doar antenele imi mai lipseau. Dar am ajuns cu bine, am parcat motorul in fata casei, am facut cunostinta cu vecinul Jim si am intrat in apartament.
N-am despachetat atunci, era inca devreme (cred ca vreo 3 dupa amiaza) si m-am intors in Ryde, la Carmen si la Alex. Amandoi isi luasera carnetele si primisera si motoarele cu cateva zile inainte, asa ca trebuia sa ne constituim intr-o mini-banda de bikeri, ceea ce am si facut, si sa ne stabilim o destinatie (am gasit-o si pe asta, in casa unor prieteni de-ai lui Alex si Carmen, si mai nou, ai mei).
Lucrurile s-au aranjat in asa fel incat pe la 8 jumate-9 seara, cand am plecat spre (noua) casa, am mai gasit totusi un magazin deschis sa cumpar: (1) niste carpe de sters, (2) un spray de curatat, (3) o sticla de lapte si (4) un gel de dus. Le-am folosit pe toate in seara aia, inainte sa ma culc, primele doua in jur de doua ore, ultimele doua cam 5 minute (in total) si m-am bagat (multumit) in pat.
Am dormit relativ bine in prima noapte la adresa mea :) Salteaua avea o galma pe care am simtit-o toata noaptea si de care am tot incercat sa fug prin diferite unghere ale patului. Ma trezeam si ma gandeam ca ar fi fost toate bune daca salteaua ar fi fost neteda. Abia a doua zi, incercand sa vad daca nu pot sa indrept arcul sau ce-o fi fost, am vazut ca sub cearseaf era o... telecomanda (nu stiu de la ce, probabil ca au livrat-o cu patul :) )
Duminica dimineata m-am trezit devreme si am plecat in cautarea unui magazin pe langa casa. Am gasit unul la 10 minute de mers lejer pe jos, un fel de mall local, din care am plecat cu cate ceva de-ale gurii de mi-am umplut frigiderul si camara (vedeti in poze). Asa cum ii sade bine oricarui cap de familie si sef de casa, m-am ocupat de aprovizionare. Curatenie luna facusem cu o seara inainte asa ca mi-am permis sa imi iau dupa amiaza libera si sa hoinaresc prin cartier, pe malul oceanului, pe langa plaja si inapoi acasa printre blocuri si vilutze.
Ba chiar m-am oprit la Chish and Fips (asa se chema, nu sunt eu dixlexic) si m-am omenit cu niste calamari cu cartofi prajiti si salata, urmarind cu interes un catel care isi propusese ferm sa rapuna toti porumbeii si pescarusii prin epuizare: cat m-am uitat eu la el, vreun sfert de ora, n-a lasat unul sa se aseze pe pamant, pe o raza de vreo 100m. Era peste tot, cred ca 3 caini normali n-ar fi facut o treaba la fel de buna (poate ca totusi Iris l-ar fi egalat... primele 5 minute). Pana la urma cred ca s-a plictisit, s-a dus si s-a asezat PE banca langa stapana lui si ai fi zis ca l-a inchis cineva de la intrerupator, nici ca l-au mai interesat paserile ceriului.
 |
| 2008-07-06 |
Iar acum, celor care au avut rabdare sa citeasca pana la capat, o saptamana usoara. Tuturor celorlalti le transmiteti voi.
Subscribe to:
Posts (Atom)