Gustul amar al infrangerii

In general, am invatat bine. Spun in general pentru ca, specific acelor vremuri, probabil invatam fara tragere de inima si pentru ca asa trebuia, sa crestem mari si sa ne facem ingineri la Cernavoda sau economisti ca sa ajungem in turism. Deci o viata de student normala, mai cu restante, mai cu examene trecute la rasul solului, mai cu note bune, dar in general probele importante erau un succes.

Licenta a trecut cu bine, proiectul de diploma - Enciclopedie Multimedia a Jocurilor Olimpice, o inovatie pentru anii '90 - a facut furori (sau asa imi place mie sa-mi amintesc), alte succese.

In sport, deceptii mai mici sau mai mari, n-am ajuns unde vroiam, dar in general, nu ultimul ciuruc.

Iar de atunci, lucrurile au mers de regula pe o panta relativ ascendenta. Mutat in Canada, angajat, de bine de rau, dupa 3 luni, pe post de junior, progresat usurel an de an pana cand n-am mai avut unde si s-a inchis si compania. Viza de Australia obtinuta fara probleme, testul de engleza, testul Mariei, toate succese.

Episoade neplacute au fost, unele de care prefer sa nu-mi amintesc (dar pe care nu pot sa le uit), altele din categoria "nedreapta e viata", dar nu neaparat esecuri.

La o scara mai mica sau mai mare, de ceva vreme n-am mai picat un examen, sau un test, cum s-ar spune m-am cam dezobisnuit sa pierd... Nu e de mirare deci ca saptamana trecuta, cand m-am dus la examenul practic pentru carnetul de motocicleta aveam oarece emotii, dar eram "po mal" (destul de, n. tr) increzator ca o sa-l iau. Vorba aia, aveam carnet de motor din '96... Am ignorat insa faptul ca din 12 ani, 7 ani in Canada nu m-am atins de motocicleta. Si de fapt nici asta n-a fost motivul esecului meu.

Examenul, relativ usor dealtfel, consta in 8 probe care sa-ti testeze controlul directiei, franele, viteza si acuratetea. Si pret de 7 probe si 3/4 am stapanit cu bine toate virajele si opririle. Si purtat pe aripile succesului, cand mai aveam mai putin de 6m pana la linia de sosire, am luat un viraj prea din scurt si am intors o jumatate de minge de tenis pusa pe astfalt pe post de jalon. Si cum asta era motiv de picat, examinatoarea mi-a spus cu politete "imi pare rau, dar de data asta ai picat". M-a secat la inima, dar mi-am adunat toate puterile si am intrebat-o cate greseli am acumulat? Nici una. Asta era prima, dar indeajuns de mare ca sa ma pice.

Asa ca, dupa multa vreme, am avut sentimentul ala al neputintei, daca eram 2 minute in urma, as fi fost mai atent, chiar s-a terminat? nu mai pot sa fac nimic? Ca un gol in minutul 90'. N-am mai putut (evident) sa fac nimic, m-am inscris la alt examen peste 2 saptamani, in definitiv nici nu e asa de grav, evenimentul nu atat de important ca sa scriu de el pe blog.

Si totusi, ma gandeam in timp ce mergeam spre casa, - pe motor, evident - as fi putut sa-l iau... Asa ma enerveaza ca l-am picat...

Istorie Veche - Partea a II-a

[Continuare din partea I] Apartamente spatioase cu vedere ametitoare de la etajul 30, casute cu tigla pe acoperis si wombati in curte, dormitoare cu pereti de sticla pe care doar plaja cu nisip fin le mai desparte de valurile pline de surferi, toate puneau umarul si mai adaugau cate o hainuta la bagajele care erau deja aproape facute.

Dar catalizatorul cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii, totul va fi mai usor: formalitatile, documentele, pregatirile, despartirea de prieteni, plecarea in sine, sosirea intr-un loc cunoscut numai din poze, acomodarea si nu in ultimul rand faptul ca cei trei copii urmau sa treaca prin aceasta transhumanta impreuna, si prin urmare schimbarea - cu siguranta socanta pentru puterea lor de intelegere de copii de 4-5 ani
- avea sa fie mult mai lina si mai usoara.

Modelul era bun, ar fi trebuit sa functioneze. Intr-un mod similar, dar fara copii, mai fusese aplicat inainte, si cu succes. Grupuri mai mari sau mai mici s-au desprins la vremea lor si s-au reunit pe alte meleaguri. Chiar daca pe unii viata i-a purtat in urbe diferite, au ramas la fel de apropiati pentru ca in definitiv vibrau nu neaparat pe aceeasi lungime de unda, dar macar in aceeasi faza si deci in armonie.

Revenind la amicii nostri, mai erau printre ei pareri pe care nu le-am amintit inca. In primul rand, copiii: pai copiii erau incantati de idee. La vremea aceea oricum cercul lor de prieteni se inchidea strict in jurul lor, si luati toti trei ar fi fost multumiti oriunde, atata timp cat se putau juca impreuna.

Punctul de vedere cu care, personal, ma simt cel mai solidar din toata istoria asta era unul de centru-rezervat. In tot entuziasmul quasi-general, s-a ridicat o intrebare aparent naiva si superficiala, care n-a avut viata mai lunga decat oricare dintre saleurile rasucite cu branza care erau pe masa in seara cu pricina. Ea gravita in jurul ideii principale de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit:
daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta?
In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe càre s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã...

[Sfarsitul partii a II-a]

Vizite libere

Weekend-ul trecut mi-am programat niste vizite la apartamente de inchiriat. Chiar daca e prea repede si mai mult ca sigur n-o sa inchiriem un apartament cu doua dormitoare de pe acum, nu strica sa intelegem si noi cam la ce ne putem astepta pentru un apartament scos la inchiriere intre 350 si 400$ pe saptamana. Un calcul simplu, pe care orice inginer scolit prin Tei il poate face, duce la vreo 1500-1700$/luna.

Se pare ca nu aduc prea mult banii astia, apartamentele pe care le-am vazut fiind ba vechi, ba mici, ba in blocuri urate, ba in zone nu tocmai preferabile, si asa mai departe. Daca va doriti sa va delectati conurile si bastonasele, pozele sunt aici.

2008-06-14_Apartamente, Vizite libere

Am vizitat 5 apartamente, dintre care unul ad-hoc pentru ca trecand pe strada, am vazut oameni dand buzna intr-o cladire. Credeam ca e o licitatie (aici casele mai acatari se vand la licitatie, nicidecum la negociere, ca la noi acasa intre zapezi) si vroiam de mult sa vad cum se desfasoara.

Nu era licitatie, era doar un apartament de inchiriat, frumos - zic eu - dar mic, cu un dormitor, terasa in spate, poate apartament de o persoana sau de un cuplu in formare ;)

Am mai dat o raita mai la sud decat am fost vreodata, sa vad daca ma lasa fara spite cand ma opresc la stop, sau daca trebuie sa fac slalom printre petarde. Nu s-a intamplat nici una nici alta, probabil ca Bra Boys erau prea ocupati cu ceruitul placilor ca sa deranjeze trecatorii.

Am vazut in schimb un par/pajiste ingradita, unde pasteau linistiti niste cai, la nici 10 km de centrul Sydney-ului. Deci se poate, domnilor! Nu i-am vazut pe stapani, sa-mi dau seama daca erau caramdidari sau palarieri.

------------
Nu pierdeti maine partea II dintr-o Istorie Veche

...cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii...

...copiii erau incantati de idee...

...care n-a avut viata mai lunga decat...

...weekend-uri la sanie, zile de ski...

Carnet si sfaturi pentru scuba divers

Azi am avut examen (teoretic) pentru carnetul de motor. Ieri m-am pregatit bine (pe site la RTA e un document de 73 de pagini cu intrebarile pentru test) si astazi m-am dus increzator la extemporal.

Am stat cu o duduie la ghiseu 30 de minute ca sa inteleaga ce e cu carnetul de conducere din Romania. A incurcat-o foarte tare ca am avut unul canadian, si ma tot intreba de ce nu le-am schimbat pe amandoua deodata (Maria mi-l trimisese pe ala romanesc dupa ce am ajuns eu aici). La inceput i-am spus ca o parte din bagaje mi-au venit mai tarziu, dar pentru ca mi-am dat seama ca mai introduceam o variabila (care era sosirea mea in Oz), spre sfarsit (pentru ca mi-a pus intrebarea de mai multe ori) i-am spus ca nu le-am facut deodata pentru ca permisul canadian mi l-au schimbat direct, iar pentru cel romanesc trebuia sa dau examen. S-a luminat toata de parca abia atunci as fi vorbit pentru prima oara pe limba ei, si s-a napustit din nou asupra dosarelor si hartiilor (printre altele mi-a facut cate 2 fotocopii dupa carnetele de conducere, nu sunt sigur daca asa trebuia sau uitase ca le-a facut prima oara)

Cert e ca jumatate de ora mai tarziu decat ora programata (si o ora dupa ce ajunsesem la RTA) am intrat in examen. A durat 10 minute, a fost "quick and painless" si l-am luat (scorul nu mai conteaza, ca oricum invatasem raspunsurile dupa atatea incercari nereusite de acasa :) ). Urmatorul test (ultimul, daca il iau) il am pe 20 iunie (vinerea viitoare) si am terminat cu carnetul pe urmatorii 3 ani.

Asa, de relaxare, sa va mai povestesc ceva: sefa mea s-a intors azi din concediu, a fost la bariera de corali (face scuba). Pe langa faptul ca e foarte frumos (amanunt peste care a trecut repede, e evident si toata lumea stie asta), povestea cum e cu curentul... cica a sarit unul in apa si pana la 38 de metri nu s-a oprit, ca l-a tras curentul in jos. Alta chestie, ca atunci cand s-au intors la suprafata, s-au oprit la 15m pentru ca de acolo in sus incepea un curent f puternic si nu vroiau sa-i duca departe de barca (i-a dus pana la urma, s-au trezit ca nu ii mai gaseau pe ceilalti din grup, s-au reunit pana la urma). In schimb, un prieten de-al lor se intorcea spre suprafata cand si-a dat seama ca au ramas unii in urma (la vreo 40m). A coborat dupa ei si le-a facut semn sa vina dupa el. Cand a ajuns iar pe undeva, s-a uitat si aia nu erau inca in spatele lui, asa ca a coborat iar. Cand au plecat de acolo se tineau nu stiu cum unii de altii si la un moment dat, unul a umflat minunea aia care te duce repede la suprafata, si i-a tras pe toti dupa el. Rezultatul a fost ca dupa du-te-vino asta prin apa, a avut dureri de cap ingrozitoare si a doua zi dimineata s-a trezit ca vede dublu. Erau pe vapor (croaziera de 5 zile pentru scufundari) asa ca a venit elicopterul dupa el si l-a dus la spital. Avea "bubbles" in creier, short term memory loss (ca Dory, din Finding Nemo) si doctorul zica ca se reface, dar nu era convins ca o sa se refaca 100%.

Aveti grija cum va scufundati!

Istorie veche - partea I

Cand stau asa singur, departe de alte distractii si preocupari, nu ma pot opri sa nu imi amintesc o istorie, se pare cu un sambure de adevar, petrecuta cu ceva timp in urma.

La vremea respectiva, 3 familii, prieteni, cu copii, incepeau sa cocheteze cu o idee care (unora dintre ei) urma sa le schimbe cursul vietii.

Cu siguranta, spune-vor unii, judecata le era afectata de frigul necrutator care an de an, la capatul catorva luni de iarna, le transforma vioiciunea intelectuala intr-o melasa de ganduri ce tanjea cu disperare la un tãrâm in care caldura sa le catalizeze nu numai metabolismul ci si spritele inghetate, si in care sa-si fluidizeze mentionatele ganduri prin cure cotidiene de aerosoli pe malul oceanului.

Acum nu va inchipuiti ca toti erau la unison. Nicidecum!

Unii dintre ei (in jur de unul, ce-i drept) mai echilibrati din fire, au incercat sa amane decizia in speranta ca fiind mai putin pripita, ar fi avut mai multe sanse sa fie mai matura. Pe cat de brava i-a fost intentia si speranta ca adierile zefirului primavaratec vor inmuia entuziasmul agitatorilor, pe atat de inutila incercarea de a-i aduce cu picioarele pe pamant.

Altii si-au mentinut interesul indeajuns de plapand ca sa acopere banuielile si sa nu fie trasi la raspundere ca submineaza entuziasmul general. Veche de cand omenirea, tactica de a spune "da" si a face "nu" a dat intotdeauna roade in a evita orice stari conflictuale.

Dinspre partea progresista, aflata in mod evident sub influenta unei beatitudini oarecum nejustificate atat la vremea respectiva cat si dupa cum aveau sa demonstreze evenimentele ulterioare, transpirau mesaje optimiste cu titlu propagandistic, promitand o viata comparabila poate numai cu a lui Pinocchio in Insula Placerilor, doar putin mai indepartata.

Serile in care se intalneau (destul de dese la vremea aceea) se transformau in orgii imobiliare, in care cele mai frumoase si scumpe locuinte din taramul fagaduintei se perindau pe internet prin fata privirilor lor pofticioase. Apartamente spatioase cu vedere ametitoare de la etajul 30, casute cu tigla pe acoperis si wombati in curte, dormitoare cu pereti de sticla pe care doar plaja cu nisip fin le mai desparte de valurile pline de surferi, toate puneau umarul si mai adaugau cate o hainuta la bagajele care erau deja aproape facute.

[Sfarsitul partii I]

No news, good news? Nu neaparat

Vesti n-am, din simplul fapt ca nu s-a intamplat nimic notabil.

Saptamana trecuta am vizitat un studio in Bondi, extrem de urat. Curiozitatea m-a facut sa ma duc la inspectie (cum se cheama aici open houses sau vizitele libere) ca sa-mi dau se eu seama cam ce formula trebuie sa aplic celor citite in anunturile de pe internet, ca sa ma apropii de realitate.

In cazul de saptamana trecuta, am gasit extrem de folositoare comparatia, pentru ca de acasa plecasem cu o impresie, care era mult prea optimista dupa cum aveam sa-mi dau seama dupa ce am vizitat garsoniera.

Blocul era vai si amar, garsonierele (erau vreo 4 libere) erau una mai urata decat alta, cu mucegai pe pereti, geamuri care clantaneau ingrozitor de la vant si bai in care ti-era frica sa intri...

Unul dintre studiouri era mai rasarit (nr. 757la 270$/saptamana), era cat de cat mai curat si avea view frumos catre ocean, dar una peste alta : un NU categoric

2008-06-09_studio_si_weekend_la_tutu

Weekend-ul l-am petrecut la Adi si la Tutu in dormitorul in care acum un an jumate petreceam primele noastre saptamani in Australia. Incredibil, mirosea la fel (de frumos) ca atunci si mi-a starnit amintiri extrem de vivide, de momente petrecute cu Maria si cu Luca, pregatindu-ne (pe vremea aia) sa vizitam cand scoli pentru Luca, cand plaje (pentru noi).

SI inca o nota importanta, de dus si de intors la Tutu, am facut-o pe motor(eta). Nici un risc sa iau amenda de viteza, cand uram dealul pe Comenara, abia urca motorul cu 40-50km/h cu mine in spate

Fiul ploii

De cateva zile n-am mai vazut soarele. Ploua cand marunt, cand torential iar cand bate vantul e de-a dreptul frig. Cand ma gandesc ca suntem in iunie, echivalentul lui decembrie pe meridianul nostru, ma gandesc ca poate e normal.

Pe o ploaie cu spume care a inceput pe la pranz si nu s-a mai oprit pana seara tarziu, ieri dupa amiaza m-am dus la dealer sa iau motorul (toate trei, scooter-ul lui Carmen, motorul lui Alex si al meu, sosisera luni si ne asteptau sa le ridicam).

Am plecat de la servici pe la 4, dupa ce ieri am ajuns in jur de 10 fiindca m-am trezit prea tarziu... M-a plouat bine pana la statia de autobuz si stateam si ma intrebam cum o sa fac daca nu se opreste ploaia (in naivitatea mea inca mai speram...). O optiune era sa ni le trimita acasa, si de ce mergea mai mult auobuzul cu apa siroindu-i pe geamuri, de-aia ma gandeam mai serios la alternativa asta.

Dar pentru ca problema era una de lunga durata (ce o sa fac daca ma prinde ploaia pe drum? Sau daca ploua 2-3 zile la rand? Imi iau iar abonament de autobuz?) m-am gandit ca oricum trebuie rezolvata asa ca l-am sunat pe John, vanzatorul, si l-am intrebat cum ma rezolva cu ploaia? Ma uitasem pe internet cu o zi inainte dupa costume de ploaie pentru motoristi si vazusem intre 60 si 120$ dar cum nu ma ajuta cu nimic, ca intr-o ora urma sa zburd cu "fiara" prin torente, trebuia sa gasim o solutie rapida. John Vanzatorul mi-a spus ca ma reolva, asa ca ca o parte din griji (cam 2%) mi s-au risipit.

Am ajuns la dealer pe la 5, cu cateva minute inainte sa inchida. Motorul, evident, nu era acolo, trebuia adus din alta parte si nu ajunsese (nu ma intrebati de ce). A sosit si el dupa vreo 10 minute, si, sincer, chiar nu era asa urat precum ma asteptam. Fiind modelul nou, nu gasisem pe nicaieri pe internet poze cu el, tot ce aparea era cel vechi, care - pentru mine cel putin - nu era foarte appealing. Nu-i vorba, ca nici asta nu debordeaza de creativitate in design, dar e decent (mai ales tinand cont ca e mai ieftin decat un scooter...)

Pe langa el, castile (am luat casca lui Alex, pe a mea o s-o iau mai mica, sa i se potriveasca .Mariei, si intre timp o sa merg cu casca unui prieten), manusile (faine dealtfel) si hainele de ploaie. Casca a intrat in pretul motorului (de la ei), manusile le-a negociat Carmen, tot in pret, iar pantalonii si geaca de ploaie au incercat sa mi le vanda la 150$. Pentru ca n-aveam cum sa incalec Fiara (femininul de la fier) si sa o duc acasa pe ploaia aia cu clabuci ne-îmbracat corespunzator, am negociat costumul la 75$ si l-am platit 50, ca atat aveam cash la mine, si cititorul de carduri nu le mergea.

Pe la 6 fara un sfer am fost gata de plecare, cu anti-ploaia pe mine, casca in cap, manusile in maini si pantofi de piele intoarsa in picioase.. Am luat-o usurel, ca sa ma obisnuiesc si cu motorul, si cu partea stanga, si cu noaptea, si mai ales cu ploaia. La prima intersectie importanta mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa merg drept, dar nu mai puteam pentru ca eram deja pe banda din dreapta (de la mijlocul drumului adica, da?) si a trebuit sa o iau, vrand nevrand la dreapta. Ca sa revin pe drumul meu, m-am invartit putin printr-un cartier de case, lucru binevenit dealtfel pentru ca m-am mai imprietenit cu motorul.

Baiatul de la magazin mi-a zis ca trebuie sa merg pana la Forest Way si dupa aia pe Mona Vale. Problema cea mai mare a fost sa inteleg Forest Way-ul pentru ca din cauza accentului a trebuit sa-l pun sa-mi repete:
- ...si o iei pe Forest Way...
- Forester ?
- Nu, nu. Forest Way.
- Forest Whale? am intrebat eu, nu prea intelegand ce are balena cu padurea.
- nu. Fo-re-st ? Da? Wa-ay.
- aa, Forest Way...

Odata ajuns pe Forest Way, timp de vreo 40-50 de minute n-a fost decat ploaie, vant, sosea si masini. Nu m-am mai ratacit decat o data, dar am gasit repede drumul. Din cauza ploii si vitezei, fata imi amortise de la obraji in jos, ca atunci cand iti tii mult timp dusul cu presiune pe piele. Si totusi, din cauza costumului de ploaie, nu m-am udat pe dedesubt si nu mi-a fost frig.

In schimb, cand am ajuns acasa, pantofii mei de piele intoarsa aveau cate un litru jumate de apa fiecare inauntru si i-am rulat afara din picioare ca pe ciorapi. La cata apa aveau, cred ca o sa se usuce la timp ca sa-i pot incalta cand ajung Maria si Luca incoace.

Dar la sfarsitul serii, dupa un binevenit si intens dus fierbinte (si gratie lui Alex, care de mila mea s-a dus si l-a bagat inauntru), aveam motorul in garaj, pentru prima oara dupa 7 ani.

World Press Photo '08 si "Red Coats and Convicts"

Duminica mi-am propus sa merg la o expozitie de fotografie. La biblioteca NSW s-a tinut World Press Photo 08, cu fotografii din presa premiate anul asta cu felurite ocazii.

In general au fost, evident, fotografii din zonele si momentele fierbinti ale lumii: din Afghanistan, Zimbabwe, Israel, Rusia, Iraq, Rwanda, Pakistan... Toate poze socante, care te fac sa te gandesti ca problemele noastre - ca m-a pârât vecinul la primarie ca-mi cade gardul sau ca n-am mai avut loc sa ma asez langa prietenii mei in tren sunt o nimica toata pe langa viata unora pentru care supravietuirea e o lupta care se duce zi de zi, si care alta realitate nu cunosc...

Au mai fost poze cu peisaje si animale si din sport: o faza dintr-un meci de baschet in care un jucator avea mingea, si un adversar avea degetele in ochii lui, dar la modul la care primele falange de la degete ii disparusera. complet inauntrul pleoapelor. Comentariul zicea ca nu s-a dictat fault la faza respectiva, iar jucatorul cu ochii nu numai ca n-a patit nimic, dar si-a mai si dus echipa la victorie marcand nu stiu cate cosuri de 3 puncte pana la sfarsitul meciului. A mai fost expusa o fotografie cu un schior (francez sau elvetian, parca) schiind (sau mai degraba incercand sa scape de) sub o avalansa, undeva in Alpi, si una cu un portughez la Campionatele Mondiale de Boogie Boarding (care e o placa de-aia pe care te pui pe burta si te dai pe val) tinute in Portugalia, unde zicea ca nu incepea competitia pana cand valurile nu atingeau 3 metri, iar portughezul nostru primise premiul pentru cea mai spectaculoasa cazatura, de pe un val de 5 metri !





Daca aveti chef si timp, intrati sa va uitati la pozele premiate, asta e poza care a castigat marele premiu.





La vreo 2 minute de biblioteca, trecand pe langa (vechea) Casa a Parlamentului si pe langa Sydney Hospital, choar inainte de intrarea in Hyde Park se gaseste [Barracks Museum]. Fosta inchisoare prin 1800, transformata ulterior in Institutie pentru femei (un fel de Tihuta, probabil?), tribunal si de prin 1958 muzeu, in fiecare an pe la vremea asta se organizeaza o punere in scena a vietii de atunci: soldati britanici in tuninci rosii, detinuti care muncesc in fierarie sau tamplarie, unii care faceau de mancare (pe bune, si mancau si ei si soldatii, ba chiar dadeau si publicului), muzicanti care intretineau atmosfera, una peste alta un eveniment foarte interesant. Am plecat la un moment dat si dupa ce am dat o tura mica in jurul cartierului, am inteles si eu pe unde eram (am ajuns la un parc legat de Gradina Botanica). Cand m-am intors la muzeu, soldatii (erau vreu 8 sau 10 Red Coats) marsaluiau de zor, faceau stanga-mprejur, se incolonau cate 2, cate 3, isi invarteau pustile, si le puneau pe umar, toate la comenzile "nervoase" ale unui "ofiter". Pe unii ii umfla rasul, altii incercau sa stea seriosi. Dupa ce au defilat ei prin fata muzeului, au intrat in curte si ne-au anuntat ca or sa traga cu pustile. S-au aliniat, au scos toti din buzunare cate un pliculet cu praf de pusca pe care l-au infundat pe teava si poc poc poc poc au tras toti (in afara de unul caruia nu i s-a descarcat pusca) - uitati-va la poze (sunt si doua filmulete)!

2008-06-01_Redcoats and Convicts

Iar de incheiere, pot sa va spun ca purtat de apele veseliei, am extrapolat si eu putin s m-am laudat la servici ca am ramas insarcinati, nu neaparat eu, cat grupul nostru de la Montreal. Colegii ne ureaza sa avem noroc si sa ne fie usor...

Eveniment fericit sau Cine n-are socrii, sa-si cumpere

Cand eram mic, si marti seara ne uitam la televizor la teatru TV, din cand in cand dateau cate o piesa englezeasca, de Shakespeare. Pe vremea aia am vazut o piesa care, dupa ceva vreme, mi-am dat seama ca nu se chema chiar cum credeam eu. Era vorba de "Cum Va Place de William Shakespeare". Mi-au trebuit ceva ani de scoala si lectura ca sa aflu ca amintirea mea de cand eram copil ar fi trebuit despartita in "Cum va place", de William Shakespeare. Nimeni nu se intreba cum anume ne place Shakespeare. Dar asa invata omul...

La fel si titlul de azi. Spre deosebire de dramaturgia britanica impletita cu televiziunea romana pre-revolutionara, oricat am incercat sa despart cele doua tematici (evenimentul de socri), nu am reusit.

In primul rand, preafericitul eveniment.
Am reusit (nu ma intrebati cum, sa zicem ca e bine sa ai prieteni sus-pusi) sa intru in posesia imaginii urmatoare:


Initial nu i-am acordat mare atentie, dar uitandu-ma mai bine (si va invit si pe voi sa faceti Zoom) am remarcat un nume destul de familiar... E cu putinta? Se pare ca este !

Felicitari dragilor, sa fiti sanatosi cu totii, imi pare bine ca avem cui sa dam placile de surf cand i-o ramane mici lui Luca !!

A doua tematica: bun venit socrilor, inteleg ca pentru ceva vreme Paul o sa fie plin de bunici, cred ca e super incantat, si fetele la fel.

Dar mai e altcineva in afara de mine caruia i se pare stranie coincidenta? Eu unul zic ca e o stransa legatura..

Cred ca au venit cu un scop, care cu mare maiestrie si eficienta a fost atins in primele cateva zile. Cornel a cedat presiunii, dupa o eroica rezistenta, si dintr-o data Bravia a devenit Baby Crib, Digital Surround s-a transformat in Baby Monitor, wireless (mai putine fire, deci), pregatirea fizica in jurul titiristei a dat rezultate, dar va spun parerea mea: e de bine!

Imi imaginez deja cum din umbra parasolar-ului de pe deck, cineva (nu spun cine) urmarea trupul puternic si bine desenat al gradinarului (nu spun care). Broboane de transpiratie ii scalda fruntea, iar determinarea din priviri reteaza iarba mai taios decat masina pe care o impinge. Efortul se contureaza pe bicepsii bronzati, sudoarea ii curge pe coapse, pana catre pantofii Puma albi din piele. Nu sunt surprins de loc atunci cand, cu un ordin scurt, cineva (de pe deck) striga la gradinar (nu spun cine): "Cornel, opreste-te. Upstairs. 1 minute"

Rezultatul? Vezi poza de mai sus.

Bine macar ca basement-ul e gata, stia Miki ce stia cand a apasat pe accelerator.

Bravo, copii!!!

(imi cer scuze celor care nu prea gasesc sensul in cele de mai sus. De vina e probabil entuziasmul care mi-a rapit coerenta frazelor)