Azi ne-a venit containerul, asa ca drintre zeci de cutii (60 ca sa fim exacti) au inceput sa apara si lucruri familiare. Luca doarme pentru prima oara in patul lui, iar noi nu mai stam pe jos pe pernute la televizor, ci tolaniti pe canapeaua traditionala de la IKEA.
O camera (despre care inca mai dezbatem daca sa o facem dormitor sau sufragerie) e plina (dar ... plina!) de cutii. Asta e camera care s-a umplut azi, ca inca una e plina de cand ne-am mutat, am transformat-o in dulap.
Maria a despachetat azi pana au lasat-o nervii, mai ales ca pe masura ce se goleau, cutiile ajungeau tot in "sufragerie", unele peste altele. Misiunea mea a fost mai usoara (sau mai putin stresanta): am montat patul lui Luca (impreuna cu el, a fost tare incantat sa insurubeze la patul lui) si am desfacut cutiile golite cu atata truda de Maria. Cred ca am dus afara vreo 15 cutii, daca faceti diferenta (minus cele pe care le-au desfacut caratorii - biciclete, canapeaua si cele 5-6 piese de mobilier) o sa aveti o idee despre cate mai avem de desfacut.
Acum sa nu va faceti o impresie gresita, problema nu e sa le despachetam, ci sa gasim un loc pentru fiecare lucru! Inchiputi-va ca cea mai mare dintre camere e mai mica decat dormitorul nostru din Canada. Daca nu mi-ar fi ingrozitor de lene, dar mai ales daca nu mi-ar fi groaza sa imortalizez imaginea (de cosmar as putea spune), as face o poza, sa vedeti si voi.
Intre timp m-am ridicat de pe canapea asa ca am luat si aparatul. Maria descarca pozele chiar acum (daca nu uit, o sa atasez poza la blog).
Am avut o zi plina azi, incepand de la descarcatul camionului, continuand cu o plimbare pana la un parc de langa plaja si terminand la centrul acvatic Ian Thorpe.
La parcul de langa plaja ne-am dus la pranz. Copilul si clasa lui au avut un "concert" organizat de primaria din Randwick prin care promovau fel de fel de solutii ecologice pentru economisirea apei, incalzirea cu celule solare, si tot felul. A venit si un Mos Craciun negru imbracat in verde ecologic (copiii aveau si ei caciuli verzi) si au cantat "Rudolf the Green nose raindeer" si alte cantece despre compost si reciclare.
A fost frumos, si mi-a parut bine ca am profitat de ziua libera (pe care mi-o luasem pentru ca venea containerul).
Seara ne-am dus cu Luca la centrul acvatic Ian Thorpe pentru o evaluare. Ne-am gandit ca ar face antrenamente mai serioase acolo si antrenorul a vrut sa-l vada inainte sa-l primeasca in grup. Pana la urma l-a pus la Bronz si a zis ca e foarte aproape de Argint, dar mai are de lucrat la Fluture. Saracul copil, de stilul asta ii e cel mai groaza. Il inteleg perfect, tac-su nu reuseste sa-l inoate nici dupa 37 de ani.
Maria inca n-a transferat pozele, dar cum le pune pe site, va zicem.
Si suntem bine. Speram si voi.
Noi
Wednesday, November 19, 2008
Monday, October 06, 2008
Inapoi in timp: in vizita la Montreal
Pe la inceputul lui August a inceput sa devina evident ca planul nostru initial de a ne reintregi familia la sfarsitul lunii era sortit esecului.
Nenumaratele vizite libere de fiecare duminica nu dadeau nici un rezultat - doar slabe palpairi de speranta ca cineva ne va cumpara apartamentul, care se stingeau mai rapid decat un chibrit in furtuna (ah, de cand tineam sintagmele astea in mine)
Prima tentativa a fost sa-mi caut bilete de Montreal, cu gandul sa aterizez fara sa stie nimeni si sa ii bat la usa Mariei si lui Luca, sa vad ce zic. Dupa ce am vazut cat de scumpe sunt biletele si, mai mult, ca un bilet pentru mine Sydney-Montreal-Sydney costa cat 2 bilete Montreal-Sydney-Montreal (pentru Maria si Luca) la un loc, m-am hotarat sa-i impartasesc si ei planul, in caz ca le-ar fi suras sa vina ei o saptamana la Sydney, pana sa inceapa Luca scoala.
Pana la urma ne-am hotarat sa vin eu la Montreal, in caz ca mai sunt treburi de aranjat... Si bine am facut: dupa cum s-a dovedit ulterior, nici ca s-ar fi putut lega evenimentele mai bine (afara doar daca am fi reusit sa vindem apartamentul...)
Am pierdut vreo doua nopti cautand bilete de avion mai ieftine. Pretul normal se invartea pe la vreo 3500$ si am reusit pana la urma sa gasesc cu 2500$, profitand si de reducerea de 100$ pe care US Airways mi-au dat-o pentru ca la zborul spre Sydney din aprilie am pierdut legatura la San Francisco din cauza unui zbor de-al lor care a intarziat.
Mi-am luat liber o saptamana de la servici (reusisem sa acumulez 5 zile de concediu in cele 3 luni pe care le lucrasem pana atunci) si pe 14 august (o zi dupa ziua Mariei) am purces-o la drum care Montreal.
Fiindca am cautat bilete mai ieftine, am zburat din mai multe bucati: Sydney - Aukland, Aukland - Los Angeles, Los-Angeles - Philadelphia, Philadelphia - Montreal. Am ajuns la Montreal vineri dimineata si am luat autobuzul de la aeroport pana acasa. Ce sentiment ciudat sa ajung "acasa", si sa gasesc verde si abundent tot ce lasasem sub zapada in aprile...
Am luat masina (cu volanul pe partea normala) si am plecat sa o iau pe Maria de la servici dupa care sa mergem sa il luam pe Luca de la tabara de calarie.
Luca nu stia nimic. Maria l-a adus in brate cu spatele la mine, si dupa ce m-a vazut, primele 5 minute n-a facut decat sa ma ia in brate (cand isi aducea aminte) si sa zica "Taaati !". Dupa care ne-a aratat (si el si Dan dealtfel) ce-au invatat in tabara: sa tesale caii (fiecare avea calutul lui, pe al lui Luca il chema Teddy), sa le curete copitele, sa-i inseueze, sa stranga saua si harnasamentul si sa-le aranjeze la locul lor. La sfarsit au defilat cu totii calare prin fata parintilor mandri nevoie mare.
Si pentru prima oara dupa aproape 5 luni, ne-am intors impreuna acasa. Am trecut pe la Pacepi prin La Preria lor, sperand sa-i surprindem, dar parca poti sa o prinzi pe Olga pe nepregatite? Bineinteles ca ne-a vazut venind si toata incercarea mea de a o speria a esuat lamentabil, ea primindu-ma cu traditionalul "Haaai Vintila, ca te-am vazut pe geam!"
Sambata a fost la fel de palpitant. In primul rand, pentru ca urmare a unor evenimente care se precipitasera in ultimele cateva zile, am reusit sa incredintam casa unei familii de chilieni. Pe limba mea, asta insemna ca nu ne ramanea decat sa impachetam, sa vindem masina, sa luam biletele de avion, eu sa ma intorc la munca si sa ne vedem cu totii (cu Maria si Luca) in Sydney.
Al doilea motiv pentru o sambata reusita, a fost ca de luni de zile am incercat frustrarea mailurilor din Montreal zburand incoace si incolo, din petrecere in petrecere si din weekend in weekend. Am avut in sfarsit sansa sa vad tanara si vesela gasca adunata la ziua lui Nicky (bineinteles Pool-party la Fleicutz). Iar spre seara, sa iesim cu totii de ziua Mariei, la un restaurant pe care il incercasem cu Sultanii pentru prima oara asta-iarna, pe o furtuna de zapada cum rar ne fusese dat sa vedem.
Bucurie mare sa va revad pe toti, nu cred ca mai e nevoie sa va povestesc, erati acolo. Iar pentru cei ce nu erau, a fost amuzant sa vad cum s-au uitat Codruta si (mai tarziu) Cristina la mine, ne prea stiind de unde sa ma ia... De ce om fi plecat de acolo?
Si ca si cum lucrurile ar fi intrat in normal, saptamana urmatoare am facut revizia la masina (pe care trebuia sa o pregatim de vanzare, nu?), am iesit cu baietii (Luca si Paul) in cartierul chinezesc,
ne-am certat cu dealer-ul Honda si l-am convins sa ne transfere contractul de lease al masini catre (cine altcineva decat) familia de chilieni care urma sa ne ocupe apartamentul, si nu in ultimul rand am chemat "impachetatorii" care au pus in cutii ce am considerat noi mai important din trecutul nostru canadian si le-au imbarcat catre ceea ce am considerat a fi viitorul nostru australian.
Cu toate lucrurile puse la punct (si cu sufletul greu, ca sa fiu sincer), si dupa inca o intalnire scurta vineri seara cu prietenii pe care cu greu o sa-i putem inlocui pe meleagurile astea mai insorite, sambata urmatoare am purces la drum inapoi catre Sydney, din Burlington, unde m-au condus, cu drag, Olga, Dan si Emma, alaturi, evident, de Maria. De la Luca imi luasem ramas bun cu o seara inainte, el era ocupat cu ziua Andreei :) (deh, nici n-am plecat bine din Montreal, si petrecerile au inceput iar sa se tina lant)
Uitati-va la poze, sunt vreo doua deasupra Noii Zeelande care iti taie rasuflarea.
Nenumaratele vizite libere de fiecare duminica nu dadeau nici un rezultat - doar slabe palpairi de speranta ca cineva ne va cumpara apartamentul, care se stingeau mai rapid decat un chibrit in furtuna (ah, de cand tineam sintagmele astea in mine)
Prima tentativa a fost sa-mi caut bilete de Montreal, cu gandul sa aterizez fara sa stie nimeni si sa ii bat la usa Mariei si lui Luca, sa vad ce zic. Dupa ce am vazut cat de scumpe sunt biletele si, mai mult, ca un bilet pentru mine Sydney-Montreal-Sydney costa cat 2 bilete Montreal-Sydney-Montreal (pentru Maria si Luca) la un loc, m-am hotarat sa-i impartasesc si ei planul, in caz ca le-ar fi suras sa vina ei o saptamana la Sydney, pana sa inceapa Luca scoala.
Pana la urma ne-am hotarat sa vin eu la Montreal, in caz ca mai sunt treburi de aranjat... Si bine am facut: dupa cum s-a dovedit ulterior, nici ca s-ar fi putut lega evenimentele mai bine (afara doar daca am fi reusit sa vindem apartamentul...)
Am pierdut vreo doua nopti cautand bilete de avion mai ieftine. Pretul normal se invartea pe la vreo 3500$ si am reusit pana la urma sa gasesc cu 2500$, profitand si de reducerea de 100$ pe care US Airways mi-au dat-o pentru ca la zborul spre Sydney din aprilie am pierdut legatura la San Francisco din cauza unui zbor de-al lor care a intarziat.
Mi-am luat liber o saptamana de la servici (reusisem sa acumulez 5 zile de concediu in cele 3 luni pe care le lucrasem pana atunci) si pe 14 august (o zi dupa ziua Mariei) am purces-o la drum care Montreal.
 |
| 2008-08-14_Sydney-Montreal |
Fiindca am cautat bilete mai ieftine, am zburat din mai multe bucati: Sydney - Aukland, Aukland - Los Angeles, Los-Angeles - Philadelphia, Philadelphia - Montreal. Am ajuns la Montreal vineri dimineata si am luat autobuzul de la aeroport pana acasa. Ce sentiment ciudat sa ajung "acasa", si sa gasesc verde si abundent tot ce lasasem sub zapada in aprile...
Am luat masina (cu volanul pe partea normala) si am plecat sa o iau pe Maria de la servici dupa care sa mergem sa il luam pe Luca de la tabara de calarie.
Luca nu stia nimic. Maria l-a adus in brate cu spatele la mine, si dupa ce m-a vazut, primele 5 minute n-a facut decat sa ma ia in brate (cand isi aducea aminte) si sa zica "Taaati !". Dupa care ne-a aratat (si el si Dan dealtfel) ce-au invatat in tabara: sa tesale caii (fiecare avea calutul lui, pe al lui Luca il chema Teddy), sa le curete copitele, sa-i inseueze, sa stranga saua si harnasamentul si sa-le aranjeze la locul lor. La sfarsit au defilat cu totii calare prin fata parintilor mandri nevoie mare.
Si pentru prima oara dupa aproape 5 luni, ne-am intors impreuna acasa. Am trecut pe la Pacepi prin La Preria lor, sperand sa-i surprindem, dar parca poti sa o prinzi pe Olga pe nepregatite? Bineinteles ca ne-a vazut venind si toata incercarea mea de a o speria a esuat lamentabil, ea primindu-ma cu traditionalul "Haaai Vintila, ca te-am vazut pe geam!"
 |
| 2008-08-15_Luca in tabara de calarie |
Sambata a fost la fel de palpitant. In primul rand, pentru ca urmare a unor evenimente care se precipitasera in ultimele cateva zile, am reusit sa incredintam casa unei familii de chilieni. Pe limba mea, asta insemna ca nu ne ramanea decat sa impachetam, sa vindem masina, sa luam biletele de avion, eu sa ma intorc la munca si sa ne vedem cu totii (cu Maria si Luca) in Sydney.
Al doilea motiv pentru o sambata reusita, a fost ca de luni de zile am incercat frustrarea mailurilor din Montreal zburand incoace si incolo, din petrecere in petrecere si din weekend in weekend. Am avut in sfarsit sansa sa vad tanara si vesela gasca adunata la ziua lui Nicky (bineinteles Pool-party la Fleicutz). Iar spre seara, sa iesim cu totii de ziua Mariei, la un restaurant pe care il incercasem cu Sultanii pentru prima oara asta-iarna, pe o furtuna de zapada cum rar ne fusese dat sa vedem.
Bucurie mare sa va revad pe toti, nu cred ca mai e nevoie sa va povestesc, erati acolo. Iar pentru cei ce nu erau, a fost amuzant sa vad cum s-au uitat Codruta si (mai tarziu) Cristina la mine, ne prea stiind de unde sa ma ia... De ce om fi plecat de acolo?
 |
| 2008-08-16_Ziua lui Nicky si a Mariei |
Si ca si cum lucrurile ar fi intrat in normal, saptamana urmatoare am facut revizia la masina (pe care trebuia sa o pregatim de vanzare, nu?), am iesit cu baietii (Luca si Paul) in cartierul chinezesc,
 |
| 2008-08-17_Montreal - cu baietii in cartierul chinezesc |
Cu toate lucrurile puse la punct (si cu sufletul greu, ca sa fiu sincer), si dupa inca o intalnire scurta vineri seara cu prietenii pe care cu greu o sa-i putem inlocui pe meleagurile astea mai insorite, sambata urmatoare am purces la drum inapoi catre Sydney, din Burlington, unde m-au condus, cu drag, Olga, Dan si Emma, alaturi, evident, de Maria. De la Luca imi luasem ramas bun cu o seara inainte, el era ocupat cu ziua Andreei :) (deh, nici n-am plecat bine din Montreal, si petrecerile au inceput iar sa se tina lant)
Uitati-va la poze, sunt vreo doua deasupra Noii Zeelande care iti taie rasuflarea.
 |
| 2008-08-23_Intoarcerea la Sydney |
Saturday, August 02, 2008
South Head si altele
In sfarsit, dupa o luna de zile (m-am mutat pe 4 iulie) am internet! Astazi dupa amiaza, la servici fiind, am intrat pe site-ul pe care imi spunea in ce stadiu e instalarea, am vazut ca au finalizat-o asa ca am plecat degraba sa mai prind magazinele deschise si sa imi cumpar modem.
In timpul saptamanii, magazinele se inchid la 6 (vam asa era si in Canada acum vreo 7 ani, daca mai tin bine minte) si numai joia poti sa mergi la cumparaturi serioase, cand marea majoritate stau deschise pana pe la 9. Pentru fete (in special una) am o veste nu prea buna, n-am gasit - si nici cei de-aici n-au fost in stare sa ma ajute - nimic care sa se asemene cat de cat cu Winners. Nutresc totusi speranta ca odata venita Maria aici, o sa descopere ea magazinele care merita vizitate mai des...
Aici se pare ca iarna se apropie de sfarsit (mai sunt 4 saptamani oficial) si temperaturile au inceput sa urce cate un grad doua, desprinzandu-se de cota de 15-16 grade unde ramasesera intepenite in ultimele 2-3 saptamani.
Si fiindca veni vorba de frig, trebuie sa va povestesc cat de arici am fost cu incalzitorul pe care mi l-am cumparat. Nu stiu daca va mai aduceti aminte, dar cand m-am mutat am fost oarecum multumit ca locul era mobilat complet, cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, pat, plapuma, perne, asternuturi curate, una peste alta toate cele trebuincioase unui uom sa traiasca de unul singur fara sa cumpere prea multe din capul locului. Printre aparate, sus pe perete deasupra televizorului - un aer conditionat. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost ca telecomanda de la aerul conditionat mergra pe aceeasi lungime de unda cu cea de la televizor, prin urmare cand schimbam canalul pornea aerul conditionat si invers, cand vroiam sa dau aerul mai tare, mi se inchidea televizorul. Bizar comportament, care m-a facut sa scot din priza aerul conditionat si sa nu-i mai acord atentie.
Cateva zile am facut un frig cumplit si in primul weekend m-am dus intins la un magazin de aeroterme si mi-am achizitionat una care m-a salvat de gerurile din camera. Pana atunci, cand ajungeam acasa faceam un dus fierbinte si ma bagam repede sub plapuma. de cand cu aeroterma, mi-am permis si eu sa ma dezbrac de geaca, sa o pun pe cuier si sa stau la tricou in propria mea locuinta.
Toate au fost bune pana cand trecand printr-un magazin gen "Canadian Tire" am vazut niste incalzitoare "de montat pe pereti" nu foarte scumpe, si care semanau izbitor cu un aparat de aer conditionat. AM inceput sa rationez, spunandu-mi in primul rand ca poate ar fi trebuit sa cumpar genul asta de incalzitor, nu cel pe care il luase, eu si care era mai scump cu vreo 20$. "Dar unde sa-l intalez?" m-am intrebat, si tot eu mi-am raspuns "pai daca n-am nevoie de aer conditionat iarna, il dau jos si instalez incalzitorul. vara fac vice-versa". Urmatorul gand a fost ca s-ar putea sa fie complicat sa dau jos aerul conditionat, ca ala vine cu tot felul de tuburi si tevi si altele. Moment in care mi-am dat seama ca aerul meu conditionat n-avea tuburi. Ce fel de aer conditionat e ala fara tuburi? Asa ca manat de curiozitate am plecat din Bunnings si m-am dus INTINS acasa, m-am uitat la aparat, si... evident... ceea ce presupuneam eu ca era aer conditionat era de fapt o aeroterma. Bilantul?
- am inghetat precum un ... o saptamana, cu incalzitorul nu numai in camera, ba chiar in fata ochilor mei
- am cumparat (inca) o aeroterma, pe care acum probabil ca o voi baga in cutie in asteptarea iernilor viitoare in care (speram) sa avem mai multe camere de incalzit.
Si se mai cheama inginer...
In continuare, intru delectarea nervului optic, cateva poze de weekend-ul trecut, in care am profitat de vremea frumoasa si am luat-o la plimbare pe faleza. Pozele (de la South Head) le gasiti mai jos.
Iar acum, de cand cu internetul in casa, nu-mi rapune decat sa recuperez timpul pierdut in iulie si sa scriu mai mult pe blog, nu?
eu sper.
In timpul saptamanii, magazinele se inchid la 6 (vam asa era si in Canada acum vreo 7 ani, daca mai tin bine minte) si numai joia poti sa mergi la cumparaturi serioase, cand marea majoritate stau deschise pana pe la 9. Pentru fete (in special una) am o veste nu prea buna, n-am gasit - si nici cei de-aici n-au fost in stare sa ma ajute - nimic care sa se asemene cat de cat cu Winners. Nutresc totusi speranta ca odata venita Maria aici, o sa descopere ea magazinele care merita vizitate mai des...
Aici se pare ca iarna se apropie de sfarsit (mai sunt 4 saptamani oficial) si temperaturile au inceput sa urce cate un grad doua, desprinzandu-se de cota de 15-16 grade unde ramasesera intepenite in ultimele 2-3 saptamani.
Si fiindca veni vorba de frig, trebuie sa va povestesc cat de arici am fost cu incalzitorul pe care mi l-am cumparat. Nu stiu daca va mai aduceti aminte, dar cand m-am mutat am fost oarecum multumit ca locul era mobilat complet, cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, pat, plapuma, perne, asternuturi curate, una peste alta toate cele trebuincioase unui uom sa traiasca de unul singur fara sa cumpere prea multe din capul locului. Printre aparate, sus pe perete deasupra televizorului - un aer conditionat. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost ca telecomanda de la aerul conditionat mergra pe aceeasi lungime de unda cu cea de la televizor, prin urmare cand schimbam canalul pornea aerul conditionat si invers, cand vroiam sa dau aerul mai tare, mi se inchidea televizorul. Bizar comportament, care m-a facut sa scot din priza aerul conditionat si sa nu-i mai acord atentie.
Cateva zile am facut un frig cumplit si in primul weekend m-am dus intins la un magazin de aeroterme si mi-am achizitionat una care m-a salvat de gerurile din camera. Pana atunci, cand ajungeam acasa faceam un dus fierbinte si ma bagam repede sub plapuma. de cand cu aeroterma, mi-am permis si eu sa ma dezbrac de geaca, sa o pun pe cuier si sa stau la tricou in propria mea locuinta.
Toate au fost bune pana cand trecand printr-un magazin gen "Canadian Tire" am vazut niste incalzitoare "de montat pe pereti" nu foarte scumpe, si care semanau izbitor cu un aparat de aer conditionat. AM inceput sa rationez, spunandu-mi in primul rand ca poate ar fi trebuit sa cumpar genul asta de incalzitor, nu cel pe care il luase, eu si care era mai scump cu vreo 20$. "Dar unde sa-l intalez?" m-am intrebat, si tot eu mi-am raspuns "pai daca n-am nevoie de aer conditionat iarna, il dau jos si instalez incalzitorul. vara fac vice-versa". Urmatorul gand a fost ca s-ar putea sa fie complicat sa dau jos aerul conditionat, ca ala vine cu tot felul de tuburi si tevi si altele. Moment in care mi-am dat seama ca aerul meu conditionat n-avea tuburi. Ce fel de aer conditionat e ala fara tuburi? Asa ca manat de curiozitate am plecat din Bunnings si m-am dus INTINS acasa, m-am uitat la aparat, si... evident... ceea ce presupuneam eu ca era aer conditionat era de fapt o aeroterma. Bilantul?
- am inghetat precum un ... o saptamana, cu incalzitorul nu numai in camera, ba chiar in fata ochilor mei
- am cumparat (inca) o aeroterma, pe care acum probabil ca o voi baga in cutie in asteptarea iernilor viitoare in care (speram) sa avem mai multe camere de incalzit.
Si se mai cheama inginer...
In continuare, intru delectarea nervului optic, cateva poze de weekend-ul trecut, in care am profitat de vremea frumoasa si am luat-o la plimbare pe faleza. Pozele (de la South Head) le gasiti mai jos.
 |
| 2008-08-02 |
Iar acum, de cand cu internetul in casa, nu-mi rapune decat sa recuperez timpul pierdut in iulie si sa scriu mai mult pe blog, nu?
eu sper.
Tuesday, July 15, 2008
Istorie Veche - Partea a III-a si Epilog
[Continuare din partea a II-a]... samanta planului era de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit: daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta? In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe care s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã.
***
Un an mai tarziu.
Dintre cele trei familii, doua au luat treaba in serios si pret de cateva luni bune s-au straduit sa-si adune acte, sa se evalueze pentru Ministerul de Imigrare, sa angajeze traducatori, consultanti, avocati, care mai competenti, care mai in-, toate in ideea de a-si urma telul comun. Pentru unii procesul a fost mai direct si mai simplu, pentru ceilalti drumul a fost mai sinuos si plin de obstacole. A treia familie in schimb n-a intalnit nici o dificultate, dar nici nu se poate spune ca a incercat mai mult decat sa-i suporte moral pe ceilalti.
Si tot cam in perioada asta a inceput sa fie evident ca planul initial de a pleca impreuna s-ar putea sa devieze putin si, cu toate eforturile depuse, a inceput sa se prefigureze o plecare, daca nu impreuna, macar in Australia cu totii. Unora le suradea Sydney, altora Brisbane (macar teoretic, nu ca ar fi incercat sa faca vreun pas inspre Oz), iar celor mai ne-norocosi incepea sa li se arate Melbourne, nu neaparat din propria lor vointa ci mai mult fortati de birocratia guvernamentala.
Apoi a venit o alta perioada decisiva, in care unii au realizat ca in ciuda eforturilor depuse, nu o sa-si realizeze visul si s-au hotarat sa se lupte mai departe cu furtunile de zapada. Altii s-au gandit ca daca tot n-au depus nici un efort pana atunci, de ce ar mai face-o de atunci incolo? Iar ceilalti, cu o incapatanare greu de inteles si pentru ei, dupa stresul provocat de primirea vizelor, moment in care au realizat ca intr-adevar se intampla cu adevarat, si-au urmat inexorabil drumul asa cum fusese planificat.
A fost momentul in care pentru a doua oara, realitatea a deviat de la planul initial. "Hai sa fim ca prietenii, impreuna, in Australia" s-a schimbat in "Hai sa fim ca prietenii, in Australia".Nu mai plecau impreuna in acelasi loc, asta era un fapt stiut. De fapt, cele 3 familii prietene nu mai plecau impreuna deloc, asa ca planul s-a redefinit in "hai sa fim prieteni asa, de departe". A fost o evolutie fireasca, pe care, ca niste oameni maturi ce majoritatea dintre ei erau, au inteles-o cu totii.
Cei care erau maturi adica. Copiii, inca in acelasi oras, la cald sau la frig, dupa caz, fara sa-si aduca aminte foarte des de despartirea care va fi urmat, continuau sa fie ca siamezii, sambata de sambata, duminica de duminica. Din cand in cand, cand cineva aducea vorba printre parinti, isi dadeau seama ca ceva o sa se schimbe si ridicau glasuri mici impotriva plecarii. Lasa ca o sa va vedeti in vacante, o sa va faceti prieteni noi, o sa cresteti si o sa va obisnuiti.
***
O alta iarna, 3 ani mai tarziu, una de mare exceptie. A nins, acumulat, aproape 4 metri in tot sezonul, vreo 5-6 furtuni de zapada serioase, nopti in care a nins cate 60cm fara oprire, scolile inchise de vreo 3 ori, multi au comparat-o cu o iarna record din anii 70. Bucuria copiilor, care au avut nu numai zile libere ci si zapada sa aiba cu care sa si le ocupe, weekend-uri la sanie, zile de ski, sleepover-uri nenumarate, tot atatea motive de bucurie pentru ei.
Dar cei trei copii nu se mai joaca la fel de des impreuna: la scoala se vad in fiecare zi dar in weekend-uri au programe relativ separate, parintii nu mai au multe de impartit in afara de vagonul 3 din trenul de 4 jumate (si asta cand sunt destule locuri) si de Prietenii Comuni.
Ei bine, un povestitor adevarat ar fi luat acum pret de cateva paragrafe sa explice cum s-a ajuns la situatia asta, care dintre ei o fi calcat si pe care anume bec, care si-a simtit mandria imperiala sifonata sau care avea ceva pe suflet dar pana sa spuna ceva s-a racit toata treaba. Dar pe de-o parte ca nu sunt un povestitor adevarat, prin urmare imaginatia mea limitata nu a gasit o ipoteza indeajuns de interesanta ca sa o adaug povestirii, iar pe de alta parte timpul si distanta mi-au erodat cu siguranta inspiratia, desi am incercat sa invoc muzele creatoare ("Cântã, zeitã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...").
M-am hotarat deci sa dau o tenta moderna textului, si sa las sfarsitul la alegerea cetitoriului. Nu uitati insa, orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare
Epilog
Ce s-a ales de planul initial? Cu dosarele in paralel, plecarea impreuna, copiii la aceeasi scoala, apartamente de lux, salarii rusinos de mari, taxe absurd de mici, plaje vestite la o aruncatura de bat, creme de soare SPF45, placi de surf ceruite, bronzuri californiene (daca se poate spune asa), plimbari la pensie pe faleze?
Pai se zice ca nu era Volga, era bicicleta. Si nu i s-a dat, i s-a furat.
***
Un an mai tarziu.
Dintre cele trei familii, doua au luat treaba in serios si pret de cateva luni bune s-au straduit sa-si adune acte, sa se evalueze pentru Ministerul de Imigrare, sa angajeze traducatori, consultanti, avocati, care mai competenti, care mai in-, toate in ideea de a-si urma telul comun. Pentru unii procesul a fost mai direct si mai simplu, pentru ceilalti drumul a fost mai sinuos si plin de obstacole. A treia familie in schimb n-a intalnit nici o dificultate, dar nici nu se poate spune ca a incercat mai mult decat sa-i suporte moral pe ceilalti.
Si tot cam in perioada asta a inceput sa fie evident ca planul initial de a pleca impreuna s-ar putea sa devieze putin si, cu toate eforturile depuse, a inceput sa se prefigureze o plecare, daca nu impreuna, macar in Australia cu totii. Unora le suradea Sydney, altora Brisbane (macar teoretic, nu ca ar fi incercat sa faca vreun pas inspre Oz), iar celor mai ne-norocosi incepea sa li se arate Melbourne, nu neaparat din propria lor vointa ci mai mult fortati de birocratia guvernamentala.
Apoi a venit o alta perioada decisiva, in care unii au realizat ca in ciuda eforturilor depuse, nu o sa-si realizeze visul si s-au hotarat sa se lupte mai departe cu furtunile de zapada. Altii s-au gandit ca daca tot n-au depus nici un efort pana atunci, de ce ar mai face-o de atunci incolo? Iar ceilalti, cu o incapatanare greu de inteles si pentru ei, dupa stresul provocat de primirea vizelor, moment in care au realizat ca intr-adevar se intampla cu adevarat, si-au urmat inexorabil drumul asa cum fusese planificat.
A fost momentul in care pentru a doua oara, realitatea a deviat de la planul initial. "Hai sa fim ca prietenii, impreuna, in Australia" s-a schimbat in "Hai sa fim ca prietenii, in Australia".Nu mai plecau impreuna in acelasi loc, asta era un fapt stiut. De fapt, cele 3 familii prietene nu mai plecau impreuna deloc, asa ca planul s-a redefinit in "hai sa fim prieteni asa, de departe". A fost o evolutie fireasca, pe care, ca niste oameni maturi ce majoritatea dintre ei erau, au inteles-o cu totii.
Cei care erau maturi adica. Copiii, inca in acelasi oras, la cald sau la frig, dupa caz, fara sa-si aduca aminte foarte des de despartirea care va fi urmat, continuau sa fie ca siamezii, sambata de sambata, duminica de duminica. Din cand in cand, cand cineva aducea vorba printre parinti, isi dadeau seama ca ceva o sa se schimbe si ridicau glasuri mici impotriva plecarii. Lasa ca o sa va vedeti in vacante, o sa va faceti prieteni noi, o sa cresteti si o sa va obisnuiti.
***
O alta iarna, 3 ani mai tarziu, una de mare exceptie. A nins, acumulat, aproape 4 metri in tot sezonul, vreo 5-6 furtuni de zapada serioase, nopti in care a nins cate 60cm fara oprire, scolile inchise de vreo 3 ori, multi au comparat-o cu o iarna record din anii 70. Bucuria copiilor, care au avut nu numai zile libere ci si zapada sa aiba cu care sa si le ocupe, weekend-uri la sanie, zile de ski, sleepover-uri nenumarate, tot atatea motive de bucurie pentru ei.
Dar cei trei copii nu se mai joaca la fel de des impreuna: la scoala se vad in fiecare zi dar in weekend-uri au programe relativ separate, parintii nu mai au multe de impartit in afara de vagonul 3 din trenul de 4 jumate (si asta cand sunt destule locuri) si de Prietenii Comuni.
Ei bine, un povestitor adevarat ar fi luat acum pret de cateva paragrafe sa explice cum s-a ajuns la situatia asta, care dintre ei o fi calcat si pe care anume bec, care si-a simtit mandria imperiala sifonata sau care avea ceva pe suflet dar pana sa spuna ceva s-a racit toata treaba. Dar pe de-o parte ca nu sunt un povestitor adevarat, prin urmare imaginatia mea limitata nu a gasit o ipoteza indeajuns de interesanta ca sa o adaug povestirii, iar pe de alta parte timpul si distanta mi-au erodat cu siguranta inspiratia, desi am incercat sa invoc muzele creatoare ("Cântã, zeitã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...").
M-am hotarat deci sa dau o tenta moderna textului, si sa las sfarsitul la alegerea cetitoriului. Nu uitati insa, orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare
Epilog
Ce s-a ales de planul initial? Cu dosarele in paralel, plecarea impreuna, copiii la aceeasi scoala, apartamente de lux, salarii rusinos de mari, taxe absurd de mici, plaje vestite la o aruncatura de bat, creme de soare SPF45, placi de surf ceruite, bronzuri californiene (daca se poate spune asa), plimbari la pensie pe faleze?
Pai se zice ca nu era Volga, era bicicleta. Si nu i s-a dat, i s-a furat.
Monday, July 07, 2008
Am carnet si m-am mutat
Stiu, mea culpa, n-am mai scris demult. Am avut 2 saptamani pline, nu neaparat de evenimente notabile (desi am avut parte si din ele).
Weekend-ul trecut am fost la o licitatie pentru un apartament de 2 camere in Prymont (in Darling Harbour). Zona e scumpa (foarte aproape de centru, blocuri "selecte") dar am vrut sa ma duc din doua motive. (1) pentru ca eram curios cum se desfasoara o licitatie si (2) pentru ca apartamentul arata foarte "pe gustul nostru" si ca plan, si ca zona, blocul asemanator cu cel din Montreal - la facilitati) si eram curios cu cat se vinde.
Am ajuns cu vreun sfert de ora inainte sa inceapa, erau deja vreo 30 de persoane in apartament, pana la 10 fara un sfert s-au strans vreo 40, dintre care am numarat 32 de asiatici. Licitatia a inceput cu prezentarea apartamentului, ce vedere minunata catre curtea blocului (intr-adevar, nu era spectaculoasa dar curtea era ca un parc mic), cat de bine e impartit apartamentul cu o foarte moderna bucatarie deschisa (astea sunt cuvintele agentului), garaj, piscina, gym in cladire, etc, cine liciteaza?
S-a asternut o liniste ca la scoala in care fiecare se uita in cate un colt al tavanului, scotocea prin poseta dupa ruj sau isi consulta plin de interes agenda sau telefonul mobil. Dat fiind ca n-a oferit nimeni un pret de plecare, agentul a comunicat pretul cerut de vanzator, 550,000$. Un domn (alb) a oferit 560, cine ofera mai mult? un chinez 570, o chinezoaica 580, de aici albul s-a retras (dupa ce a licitat o singura data, la deschidere) si au ramas ea si el (chinezii). El 590, ea 600. Ea 600 o data (si izbea licitatorul cu piciorul in pamant), ea 600 de doua ori (si iar poc din calcai, uitandu-se la chinezul care nu mai licita). Din spate a aparut agentul chinezului, care i-a spus in soapta sa liciteze cu putin mai mult, ca sa tina jocul deschis, alfel lua chinezoaica apartamentul. Eu ma gandeam... nu stiu cat o fi costand un apartament de-asta de obicei, dar asta parca merita sa te duci mai departe, adica de la 595 la 600 ce e, odata ce ai 595,000? Dar cine stie, poate se intinsese deja mai mult decat ii era plapuma, mai stim noi pe cineva, si atunci i-o fi greu... 601, s-a hotarat el intr-un tarziu, spre bucuria licitatorului, 602 ea, 603 el, 604 ea, o data, de doua ori, de trei ori, Aaadjudecat. Eram tot transpirat de emotie de parca erau banii mei la mijloc, si ofticat totodata ca l-a luat chinezoaica, de parca mi l-ar fi luat mie. Ba chiar mi-a trecut prin cap ca la inceput, cand nu oferea nimeni nimic, trebuia sa ofer eu 300,000. Oare cum ar fi decurs licitatia? Mi-era frica doar sa nu taca toti din gura, si sa ma oftic ca desi pretul ar fi fost bun, nu puteam sa platesc cei 10% avans (trebuie sa faci cecul pe loc de minim 10%) si pierdeam casa... Cuibusorul nostru de nebunii...
De acolo am plecat la o vizita pentru un studio, in Randwick. Mai vazusem cu o saptamana in urma un studio in Maroubra, care nu ma entuziasmase foarte tare in afara faptului ca era... un studio locuibil. Problema mea era ca mirosea urat in bloc, asa ca am continuat sa caut.
Cel din Randwick, frumos, nimic de zis, intr-o cladire renovata proaspat, erau doua garsoniere (studiouri, cum s-ar spune pe meleagurile acestea), un apartament cu 2 dormitoare si altul cu un dormitor. Toate curate, proaspat zugravite, cu parchet sau gresie pe jos si destul de cu bun gust. In plus, studiourile ambele mobilate, cu frigider, microunde, etc.
Am pus ochii pe unul dintre ele (pe cel mai mic) si am purces la drum catre alte 2 vizite. Una am terminat-o repede, era un apartament de doua dormitoare, vroiam sa vad cam cum arata pentru banii aia (era vreo 380$/saptamana). Ok, zic eu, good value for the money. A doua vizita ar fi trebuit sa fie un "Shared Accommodation", o camera intr-o casa cu inca cineva. In ultima vreme incepusem sa cochetez cu ideea de a ma muta mai aproape de servici, chiar daca imparteam o casa mai mare cu cineva. Dar cand am ajuns la cladirea cu pricina (in North Sydney) , am intrat in ea, m-am ingrozit, si am iesit repede. Era ca un adapost de homelessi, cu acoperis si usi. Am fugit degraba, inainte sa ma intrebe cineva ce caut. Mai vazusem case in zona aia si erau chiar ok, dar asta era de-a dreptul o bomba.
Asa ca sambata seara am completat frumusel formularul pentru garsoniera din Randwick si l-am trimis pe mail, luni m-au sunat aia ca m-au acceptat, miercuri m-am dus la agentie sa platesc prima saptamana si in felul asta sa "rezerv" garsoniera, iar vineri am platit garantia (echivalentul a 6 saptamani, rambursabili la sfarsitul contractului daca nu am distrus apartamentul) si chiria pe o luna, am luat cheile, si iata-ma locatar cu adresa oficiala pe al treilea continent de-a lungul existentei mele.
Ca sa respect totusi ordinea cronologica, joi, cu o zi inainte de semnarea contractului, am mai avut un eveniment: m-am dus sa ma confrunt, din nou, cu RTA-ul pentru carnetul de motocicleta. Weekend-ul dinainte ma antrenasem bine, ducandu-ma in parcarile imense de la stadionul olimpic cu gandul declarat de a-mi desena traseul pe asfalt si de a-l repeta pana imi intra in reflex. Ba chiar am cumparat mingii de tenis pe care le-am taiat in doua, sa le am ca jaloane, ca la examen. Mai dificil a fost sa-l conving pe chinezul de la magazinul de 1 dolar ca mingiile alea imi sunt chiar bune, ca nu vreau sa joc tenis cu ele - el, cinstit, incerca sa imi zica ca sunt cam proaste pentru jucat - si in plus, ca nu am luat-o razna, si chiar vreau sa le tai in doua imediat dupa ce le-am cumparat. Pana la urma, manat de curiozitate, m-a intrebat la ce imi trebuie, si i-a tradus repede in chinezeste raspunsul meu si nevesti-sii. Au inceput sa rada amandoi chinezeste la mine, dandu-mi de inteles ca acum au inteles ce vroiam de la viata lor.
In parcarea de la Stadionul olimpic, spre surprinderea mea, am gasit (exact in coltul pe care il "ochisem" eu ca sa ma antrenez)... traseul de examen marcat cu vopsea, probabil de alt nefericit ca mine, inaintea mea. Asa ca n-am mai trebuit sa masor nimic, l-am binecuvantat pe predecesorul meu, am scos mingiile de tenis taiate in doua si le-am insirat pe asfalt, si am purces la slalomuri, frane, accelerari, pret de vreo 15km (m-am uitat pe kilometraj). Cand am plecat de acolo eram convins ca n-o sa mai am probleme.
Si n-am mai avut. Am facut traseul din prima, neintelegand cum de am putut sa-l pic prima oara. Asa ca acum am carnetul "full" australian, pentru masina si motocicleta. Mission accomplished.
Acum sa va povestesc despre weekend-ul ce tocmai a trecut: sambata, dupa ce am umblat de dimineata sa imi inmatriculez motorul (nu mai am rabdare acum sa va spun toata istoria si cum s-a facut ca motorul meu, nou, e tot neinregistrat dupa o luna jumate de mers pe strazi - cu numere provizorii, ce-i drept). M-am intors pe la pranz, dupa ce mi-am facut intre timp si carnetul - cu o noua poza, noroc ca ma rasesem in cap de dimineata sa nu arat ca Aricul. Si odata acasa la Carmen si la Alex (sa le dea Dumnezeu sanatate ca s-au milostivit de mine si m-au tinut la ei 3 luni de zile, din 5 aprilie in 5 iulie exact), mi-am facut repejor bagajele (o geanta mare de fapt), mi-am aruncat-o in spate (la propriu, avea bretele de rucsac) si am plecat in ceea ce avea sa fie prima (si, foarte probabil, ultima) mutare cu motocicleta din viata mea. A trebuit sa merg mai incet, ca desi imi statea sprijinita pe sa si pe umeri, geanta era totusi indeajuns de grea sa schimbe echilibrul motorului. Mi-am vazut reflectia in geamul unui magazin si m-a bufnit rasul. Eram ca un melc, cu casa in spinare, doar antenele imi mai lipseau. Dar am ajuns cu bine, am parcat motorul in fata casei, am facut cunostinta cu vecinul Jim si am intrat in apartament.
N-am despachetat atunci, era inca devreme (cred ca vreo 3 dupa amiaza) si m-am intors in Ryde, la Carmen si la Alex. Amandoi isi luasera carnetele si primisera si motoarele cu cateva zile inainte, asa ca trebuia sa ne constituim intr-o mini-banda de bikeri, ceea ce am si facut, si sa ne stabilim o destinatie (am gasit-o si pe asta, in casa unor prieteni de-ai lui Alex si Carmen, si mai nou, ai mei).
Lucrurile s-au aranjat in asa fel incat pe la 8 jumate-9 seara, cand am plecat spre (noua) casa, am mai gasit totusi un magazin deschis sa cumpar: (1) niste carpe de sters, (2) un spray de curatat, (3) o sticla de lapte si (4) un gel de dus. Le-am folosit pe toate in seara aia, inainte sa ma culc, primele doua in jur de doua ore, ultimele doua cam 5 minute (in total) si m-am bagat (multumit) in pat.
Am dormit relativ bine in prima noapte la adresa mea :) Salteaua avea o galma pe care am simtit-o toata noaptea si de care am tot incercat sa fug prin diferite unghere ale patului. Ma trezeam si ma gandeam ca ar fi fost toate bune daca salteaua ar fi fost neteda. Abia a doua zi, incercand sa vad daca nu pot sa indrept arcul sau ce-o fi fost, am vazut ca sub cearseaf era o... telecomanda (nu stiu de la ce, probabil ca au livrat-o cu patul :) )
Duminica dimineata m-am trezit devreme si am plecat in cautarea unui magazin pe langa casa. Am gasit unul la 10 minute de mers lejer pe jos, un fel de mall local, din care am plecat cu cate ceva de-ale gurii de mi-am umplut frigiderul si camara (vedeti in poze). Asa cum ii sade bine oricarui cap de familie si sef de casa, m-am ocupat de aprovizionare. Curatenie luna facusem cu o seara inainte asa ca mi-am permis sa imi iau dupa amiaza libera si sa hoinaresc prin cartier, pe malul oceanului, pe langa plaja si inapoi acasa printre blocuri si vilutze.
Ba chiar m-am oprit la Chish and Fips (asa se chema, nu sunt eu dixlexic) si m-am omenit cu niste calamari cu cartofi prajiti si salata, urmarind cu interes un catel care isi propusese ferm sa rapuna toti porumbeii si pescarusii prin epuizare: cat m-am uitat eu la el, vreun sfert de ora, n-a lasat unul sa se aseze pe pamant, pe o raza de vreo 100m. Era peste tot, cred ca 3 caini normali n-ar fi facut o treaba la fel de buna (poate ca totusi Iris l-ar fi egalat... primele 5 minute). Pana la urma cred ca s-a plictisit, s-a dus si s-a asezat PE banca langa stapana lui si ai fi zis ca l-a inchis cineva de la intrerupator, nici ca l-au mai interesat paserile ceriului.
Iar acum, celor care au avut rabdare sa citeasca pana la capat, o saptamana usoara. Tuturor celorlalti le transmiteti voi.
Weekend-ul trecut am fost la o licitatie pentru un apartament de 2 camere in Prymont (in Darling Harbour). Zona e scumpa (foarte aproape de centru, blocuri "selecte") dar am vrut sa ma duc din doua motive. (1) pentru ca eram curios cum se desfasoara o licitatie si (2) pentru ca apartamentul arata foarte "pe gustul nostru" si ca plan, si ca zona, blocul asemanator cu cel din Montreal - la facilitati) si eram curios cu cat se vinde.
Am ajuns cu vreun sfert de ora inainte sa inceapa, erau deja vreo 30 de persoane in apartament, pana la 10 fara un sfert s-au strans vreo 40, dintre care am numarat 32 de asiatici. Licitatia a inceput cu prezentarea apartamentului, ce vedere minunata catre curtea blocului (intr-adevar, nu era spectaculoasa dar curtea era ca un parc mic), cat de bine e impartit apartamentul cu o foarte moderna bucatarie deschisa (astea sunt cuvintele agentului), garaj, piscina, gym in cladire, etc, cine liciteaza?
S-a asternut o liniste ca la scoala in care fiecare se uita in cate un colt al tavanului, scotocea prin poseta dupa ruj sau isi consulta plin de interes agenda sau telefonul mobil. Dat fiind ca n-a oferit nimeni un pret de plecare, agentul a comunicat pretul cerut de vanzator, 550,000$. Un domn (alb) a oferit 560, cine ofera mai mult? un chinez 570, o chinezoaica 580, de aici albul s-a retras (dupa ce a licitat o singura data, la deschidere) si au ramas ea si el (chinezii). El 590, ea 600. Ea 600 o data (si izbea licitatorul cu piciorul in pamant), ea 600 de doua ori (si iar poc din calcai, uitandu-se la chinezul care nu mai licita). Din spate a aparut agentul chinezului, care i-a spus in soapta sa liciteze cu putin mai mult, ca sa tina jocul deschis, alfel lua chinezoaica apartamentul. Eu ma gandeam... nu stiu cat o fi costand un apartament de-asta de obicei, dar asta parca merita sa te duci mai departe, adica de la 595 la 600 ce e, odata ce ai 595,000? Dar cine stie, poate se intinsese deja mai mult decat ii era plapuma, mai stim noi pe cineva, si atunci i-o fi greu... 601, s-a hotarat el intr-un tarziu, spre bucuria licitatorului, 602 ea, 603 el, 604 ea, o data, de doua ori, de trei ori, Aaadjudecat. Eram tot transpirat de emotie de parca erau banii mei la mijloc, si ofticat totodata ca l-a luat chinezoaica, de parca mi l-ar fi luat mie. Ba chiar mi-a trecut prin cap ca la inceput, cand nu oferea nimeni nimic, trebuia sa ofer eu 300,000. Oare cum ar fi decurs licitatia? Mi-era frica doar sa nu taca toti din gura, si sa ma oftic ca desi pretul ar fi fost bun, nu puteam sa platesc cei 10% avans (trebuie sa faci cecul pe loc de minim 10%) si pierdeam casa... Cuibusorul nostru de nebunii...
De acolo am plecat la o vizita pentru un studio, in Randwick. Mai vazusem cu o saptamana in urma un studio in Maroubra, care nu ma entuziasmase foarte tare in afara faptului ca era... un studio locuibil. Problema mea era ca mirosea urat in bloc, asa ca am continuat sa caut.
Cel din Randwick, frumos, nimic de zis, intr-o cladire renovata proaspat, erau doua garsoniere (studiouri, cum s-ar spune pe meleagurile acestea), un apartament cu 2 dormitoare si altul cu un dormitor. Toate curate, proaspat zugravite, cu parchet sau gresie pe jos si destul de cu bun gust. In plus, studiourile ambele mobilate, cu frigider, microunde, etc.
Am pus ochii pe unul dintre ele (pe cel mai mic) si am purces la drum catre alte 2 vizite. Una am terminat-o repede, era un apartament de doua dormitoare, vroiam sa vad cam cum arata pentru banii aia (era vreo 380$/saptamana). Ok, zic eu, good value for the money. A doua vizita ar fi trebuit sa fie un "Shared Accommodation", o camera intr-o casa cu inca cineva. In ultima vreme incepusem sa cochetez cu ideea de a ma muta mai aproape de servici, chiar daca imparteam o casa mai mare cu cineva. Dar cand am ajuns la cladirea cu pricina (in North Sydney) , am intrat in ea, m-am ingrozit, si am iesit repede. Era ca un adapost de homelessi, cu acoperis si usi. Am fugit degraba, inainte sa ma intrebe cineva ce caut. Mai vazusem case in zona aia si erau chiar ok, dar asta era de-a dreptul o bomba.
 |
| studio Maroubra, Randwick, 2bdr Neutral Bay |
Asa ca sambata seara am completat frumusel formularul pentru garsoniera din Randwick si l-am trimis pe mail, luni m-au sunat aia ca m-au acceptat, miercuri m-am dus la agentie sa platesc prima saptamana si in felul asta sa "rezerv" garsoniera, iar vineri am platit garantia (echivalentul a 6 saptamani, rambursabili la sfarsitul contractului daca nu am distrus apartamentul) si chiria pe o luna, am luat cheile, si iata-ma locatar cu adresa oficiala pe al treilea continent de-a lungul existentei mele.
Ca sa respect totusi ordinea cronologica, joi, cu o zi inainte de semnarea contractului, am mai avut un eveniment: m-am dus sa ma confrunt, din nou, cu RTA-ul pentru carnetul de motocicleta. Weekend-ul dinainte ma antrenasem bine, ducandu-ma in parcarile imense de la stadionul olimpic cu gandul declarat de a-mi desena traseul pe asfalt si de a-l repeta pana imi intra in reflex. Ba chiar am cumparat mingii de tenis pe care le-am taiat in doua, sa le am ca jaloane, ca la examen. Mai dificil a fost sa-l conving pe chinezul de la magazinul de 1 dolar ca mingiile alea imi sunt chiar bune, ca nu vreau sa joc tenis cu ele - el, cinstit, incerca sa imi zica ca sunt cam proaste pentru jucat - si in plus, ca nu am luat-o razna, si chiar vreau sa le tai in doua imediat dupa ce le-am cumparat. Pana la urma, manat de curiozitate, m-a intrebat la ce imi trebuie, si i-a tradus repede in chinezeste raspunsul meu si nevesti-sii. Au inceput sa rada amandoi chinezeste la mine, dandu-mi de inteles ca acum au inteles ce vroiam de la viata lor.
In parcarea de la Stadionul olimpic, spre surprinderea mea, am gasit (exact in coltul pe care il "ochisem" eu ca sa ma antrenez)... traseul de examen marcat cu vopsea, probabil de alt nefericit ca mine, inaintea mea. Asa ca n-am mai trebuit sa masor nimic, l-am binecuvantat pe predecesorul meu, am scos mingiile de tenis taiate in doua si le-am insirat pe asfalt, si am purces la slalomuri, frane, accelerari, pret de vreo 15km (m-am uitat pe kilometraj). Cand am plecat de acolo eram convins ca n-o sa mai am probleme.
Si n-am mai avut. Am facut traseul din prima, neintelegand cum de am putut sa-l pic prima oara. Asa ca acum am carnetul "full" australian, pentru masina si motocicleta. Mission accomplished.
Acum sa va povestesc despre weekend-ul ce tocmai a trecut: sambata, dupa ce am umblat de dimineata sa imi inmatriculez motorul (nu mai am rabdare acum sa va spun toata istoria si cum s-a facut ca motorul meu, nou, e tot neinregistrat dupa o luna jumate de mers pe strazi - cu numere provizorii, ce-i drept). M-am intors pe la pranz, dupa ce mi-am facut intre timp si carnetul - cu o noua poza, noroc ca ma rasesem in cap de dimineata sa nu arat ca Aricul. Si odata acasa la Carmen si la Alex (sa le dea Dumnezeu sanatate ca s-au milostivit de mine si m-au tinut la ei 3 luni de zile, din 5 aprilie in 5 iulie exact), mi-am facut repejor bagajele (o geanta mare de fapt), mi-am aruncat-o in spate (la propriu, avea bretele de rucsac) si am plecat in ceea ce avea sa fie prima (si, foarte probabil, ultima) mutare cu motocicleta din viata mea. A trebuit sa merg mai incet, ca desi imi statea sprijinita pe sa si pe umeri, geanta era totusi indeajuns de grea sa schimbe echilibrul motorului. Mi-am vazut reflectia in geamul unui magazin si m-a bufnit rasul. Eram ca un melc, cu casa in spinare, doar antenele imi mai lipseau. Dar am ajuns cu bine, am parcat motorul in fata casei, am facut cunostinta cu vecinul Jim si am intrat in apartament.
N-am despachetat atunci, era inca devreme (cred ca vreo 3 dupa amiaza) si m-am intors in Ryde, la Carmen si la Alex. Amandoi isi luasera carnetele si primisera si motoarele cu cateva zile inainte, asa ca trebuia sa ne constituim intr-o mini-banda de bikeri, ceea ce am si facut, si sa ne stabilim o destinatie (am gasit-o si pe asta, in casa unor prieteni de-ai lui Alex si Carmen, si mai nou, ai mei).
Lucrurile s-au aranjat in asa fel incat pe la 8 jumate-9 seara, cand am plecat spre (noua) casa, am mai gasit totusi un magazin deschis sa cumpar: (1) niste carpe de sters, (2) un spray de curatat, (3) o sticla de lapte si (4) un gel de dus. Le-am folosit pe toate in seara aia, inainte sa ma culc, primele doua in jur de doua ore, ultimele doua cam 5 minute (in total) si m-am bagat (multumit) in pat.
Am dormit relativ bine in prima noapte la adresa mea :) Salteaua avea o galma pe care am simtit-o toata noaptea si de care am tot incercat sa fug prin diferite unghere ale patului. Ma trezeam si ma gandeam ca ar fi fost toate bune daca salteaua ar fi fost neteda. Abia a doua zi, incercand sa vad daca nu pot sa indrept arcul sau ce-o fi fost, am vazut ca sub cearseaf era o... telecomanda (nu stiu de la ce, probabil ca au livrat-o cu patul :) )
Duminica dimineata m-am trezit devreme si am plecat in cautarea unui magazin pe langa casa. Am gasit unul la 10 minute de mers lejer pe jos, un fel de mall local, din care am plecat cu cate ceva de-ale gurii de mi-am umplut frigiderul si camara (vedeti in poze). Asa cum ii sade bine oricarui cap de familie si sef de casa, m-am ocupat de aprovizionare. Curatenie luna facusem cu o seara inainte asa ca mi-am permis sa imi iau dupa amiaza libera si sa hoinaresc prin cartier, pe malul oceanului, pe langa plaja si inapoi acasa printre blocuri si vilutze.
Ba chiar m-am oprit la Chish and Fips (asa se chema, nu sunt eu dixlexic) si m-am omenit cu niste calamari cu cartofi prajiti si salata, urmarind cu interes un catel care isi propusese ferm sa rapuna toti porumbeii si pescarusii prin epuizare: cat m-am uitat eu la el, vreun sfert de ora, n-a lasat unul sa se aseze pe pamant, pe o raza de vreo 100m. Era peste tot, cred ca 3 caini normali n-ar fi facut o treaba la fel de buna (poate ca totusi Iris l-ar fi egalat... primele 5 minute). Pana la urma cred ca s-a plictisit, s-a dus si s-a asezat PE banca langa stapana lui si ai fi zis ca l-a inchis cineva de la intrerupator, nici ca l-au mai interesat paserile ceriului.
 |
| 2008-07-06 |
Iar acum, celor care au avut rabdare sa citeasca pana la capat, o saptamana usoara. Tuturor celorlalti le transmiteti voi.
Tuesday, June 24, 2008
Gustul amar al infrangerii
In general, am invatat bine. Spun in general pentru ca, specific acelor vremuri, probabil invatam fara tragere de inima si pentru ca asa trebuia, sa crestem mari si sa ne facem ingineri la Cernavoda sau economisti ca sa ajungem in turism. Deci o viata de student normala, mai cu restante, mai cu examene trecute la rasul solului, mai cu note bune, dar in general probele importante erau un succes.
Licenta a trecut cu bine, proiectul de diploma - Enciclopedie Multimedia a Jocurilor Olimpice, o inovatie pentru anii '90 - a facut furori (sau asa imi place mie sa-mi amintesc), alte succese.
In sport, deceptii mai mici sau mai mari, n-am ajuns unde vroiam, dar in general, nu ultimul ciuruc.
Iar de atunci, lucrurile au mers de regula pe o panta relativ ascendenta. Mutat in Canada, angajat, de bine de rau, dupa 3 luni, pe post de junior, progresat usurel an de an pana cand n-am mai avut unde si s-a inchis si compania. Viza de Australia obtinuta fara probleme, testul de engleza, testul Mariei, toate succese.
Episoade neplacute au fost, unele de care prefer sa nu-mi amintesc (dar pe care nu pot sa le uit), altele din categoria "nedreapta e viata", dar nu neaparat esecuri.
La o scara mai mica sau mai mare, de ceva vreme n-am mai picat un examen, sau un test, cum s-ar spune m-am cam dezobisnuit sa pierd... Nu e de mirare deci ca saptamana trecuta, cand m-am dus la examenul practic pentru carnetul de motocicleta aveam oarece emotii, dar eram "po mal" (destul de, n. tr) increzator ca o sa-l iau. Vorba aia, aveam carnet de motor din '96... Am ignorat insa faptul ca din 12 ani, 7 ani in Canada nu m-am atins de motocicleta. Si de fapt nici asta n-a fost motivul esecului meu.
Examenul, relativ usor dealtfel, consta in 8 probe care sa-ti testeze controlul directiei, franele, viteza si acuratetea. Si pret de 7 probe si 3/4 am stapanit cu bine toate virajele si opririle. Si purtat pe aripile succesului, cand mai aveam mai putin de 6m pana la linia de sosire, am luat un viraj prea din scurt si am intors o jumatate de minge de tenis pusa pe astfalt pe post de jalon. Si cum asta era motiv de picat, examinatoarea mi-a spus cu politete "imi pare rau, dar de data asta ai picat". M-a secat la inima, dar mi-am adunat toate puterile si am intrebat-o cate greseli am acumulat? Nici una. Asta era prima, dar indeajuns de mare ca sa ma pice.
Asa ca, dupa multa vreme, am avut sentimentul ala al neputintei, daca eram 2 minute in urma, as fi fost mai atent, chiar s-a terminat? nu mai pot sa fac nimic? Ca un gol in minutul 90'. N-am mai putut (evident) sa fac nimic, m-am inscris la alt examen peste 2 saptamani, in definitiv nici nu e asa de grav, evenimentul nu atat de important ca sa scriu de el pe blog.
Si totusi, ma gandeam in timp ce mergeam spre casa, - pe motor, evident - as fi putut sa-l iau... Asa ma enerveaza ca l-am picat...
Licenta a trecut cu bine, proiectul de diploma - Enciclopedie Multimedia a Jocurilor Olimpice, o inovatie pentru anii '90 - a facut furori (sau asa imi place mie sa-mi amintesc), alte succese.
In sport, deceptii mai mici sau mai mari, n-am ajuns unde vroiam, dar in general, nu ultimul ciuruc.
Iar de atunci, lucrurile au mers de regula pe o panta relativ ascendenta. Mutat in Canada, angajat, de bine de rau, dupa 3 luni, pe post de junior, progresat usurel an de an pana cand n-am mai avut unde si s-a inchis si compania. Viza de Australia obtinuta fara probleme, testul de engleza, testul Mariei, toate succese.
Episoade neplacute au fost, unele de care prefer sa nu-mi amintesc (dar pe care nu pot sa le uit), altele din categoria "nedreapta e viata", dar nu neaparat esecuri.
La o scara mai mica sau mai mare, de ceva vreme n-am mai picat un examen, sau un test, cum s-ar spune m-am cam dezobisnuit sa pierd... Nu e de mirare deci ca saptamana trecuta, cand m-am dus la examenul practic pentru carnetul de motocicleta aveam oarece emotii, dar eram "po mal" (destul de, n. tr) increzator ca o sa-l iau. Vorba aia, aveam carnet de motor din '96... Am ignorat insa faptul ca din 12 ani, 7 ani in Canada nu m-am atins de motocicleta. Si de fapt nici asta n-a fost motivul esecului meu.
Examenul, relativ usor dealtfel, consta in 8 probe care sa-ti testeze controlul directiei, franele, viteza si acuratetea. Si pret de 7 probe si 3/4 am stapanit cu bine toate virajele si opririle. Si purtat pe aripile succesului, cand mai aveam mai putin de 6m pana la linia de sosire, am luat un viraj prea din scurt si am intors o jumatate de minge de tenis pusa pe astfalt pe post de jalon. Si cum asta era motiv de picat, examinatoarea mi-a spus cu politete "imi pare rau, dar de data asta ai picat". M-a secat la inima, dar mi-am adunat toate puterile si am intrebat-o cate greseli am acumulat? Nici una. Asta era prima, dar indeajuns de mare ca sa ma pice.
Asa ca, dupa multa vreme, am avut sentimentul ala al neputintei, daca eram 2 minute in urma, as fi fost mai atent, chiar s-a terminat? nu mai pot sa fac nimic? Ca un gol in minutul 90'. N-am mai putut (evident) sa fac nimic, m-am inscris la alt examen peste 2 saptamani, in definitiv nici nu e asa de grav, evenimentul nu atat de important ca sa scriu de el pe blog.
Si totusi, ma gandeam in timp ce mergeam spre casa, - pe motor, evident - as fi putut sa-l iau... Asa ma enerveaza ca l-am picat...
Tuesday, June 17, 2008
Istorie Veche - Partea a II-a
[Continuare din partea I] Apartamente spatioase cu vedere ametitoare de la etajul 30, casute cu tigla pe acoperis si wombati in curte, dormitoare cu pereti de sticla pe care doar plaja cu nisip fin le mai desparte de valurile pline de surferi, toate puneau umarul si mai adaugau cate o hainuta la bagajele care erau deja aproape facute.
Dar catalizatorul cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii, totul va fi mai usor: formalitatile, documentele, pregatirile, despartirea de prieteni, plecarea in sine, sosirea intr-un loc cunoscut numai din poze, acomodarea si nu in ultimul rand faptul ca cei trei copii urmau sa treaca prin aceasta transhumanta impreuna, si prin urmare schimbarea - cu siguranta socanta pentru puterea lor de intelegere de copii de 4-5 ani
- avea sa fie mult mai lina si mai usoara.
Modelul era bun, ar fi trebuit sa functioneze. Intr-un mod similar, dar fara copii, mai fusese aplicat inainte, si cu succes. Grupuri mai mari sau mai mici s-au desprins la vremea lor si s-au reunit pe alte meleaguri. Chiar daca pe unii viata i-a purtat in urbe diferite, au ramas la fel de apropiati pentru ca in definitiv vibrau nu neaparat pe aceeasi lungime de unda, dar macar in aceeasi faza si deci in armonie.
Revenind la amicii nostri, mai erau printre ei pareri pe care nu le-am amintit inca. In primul rand, copiii: pai copiii erau incantati de idee. La vremea aceea oricum cercul lor de prieteni se inchidea strict in jurul lor, si luati toti trei ar fi fost multumiti oriunde, atata timp cat se putau juca impreuna.
Punctul de vedere cu care, personal, ma simt cel mai solidar din toata istoria asta era unul de centru-rezervat. In tot entuziasmul quasi-general, s-a ridicat o intrebare aparent naiva si superficiala, care n-a avut viata mai lunga decat oricare dintre saleurile rasucite cu branza care erau pe masa in seara cu pricina. Ea gravita in jurul ideii principale de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit:
daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta?
In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe càre s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã...
[Sfarsitul partii a II-a]
Dar catalizatorul cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii, totul va fi mai usor: formalitatile, documentele, pregatirile, despartirea de prieteni, plecarea in sine, sosirea intr-un loc cunoscut numai din poze, acomodarea si nu in ultimul rand faptul ca cei trei copii urmau sa treaca prin aceasta transhumanta impreuna, si prin urmare schimbarea - cu siguranta socanta pentru puterea lor de intelegere de copii de 4-5 ani
- avea sa fie mult mai lina si mai usoara.
Modelul era bun, ar fi trebuit sa functioneze. Intr-un mod similar, dar fara copii, mai fusese aplicat inainte, si cu succes. Grupuri mai mari sau mai mici s-au desprins la vremea lor si s-au reunit pe alte meleaguri. Chiar daca pe unii viata i-a purtat in urbe diferite, au ramas la fel de apropiati pentru ca in definitiv vibrau nu neaparat pe aceeasi lungime de unda, dar macar in aceeasi faza si deci in armonie.
Revenind la amicii nostri, mai erau printre ei pareri pe care nu le-am amintit inca. In primul rand, copiii: pai copiii erau incantati de idee. La vremea aceea oricum cercul lor de prieteni se inchidea strict in jurul lor, si luati toti trei ar fi fost multumiti oriunde, atata timp cat se putau juca impreuna.
Punctul de vedere cu care, personal, ma simt cel mai solidar din toata istoria asta era unul de centru-rezervat. In tot entuziasmul quasi-general, s-a ridicat o intrebare aparent naiva si superficiala, care n-a avut viata mai lunga decat oricare dintre saleurile rasucite cu branza care erau pe masa in seara cu pricina. Ea gravita in jurul ideii principale de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit:
daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta?
In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe càre s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã...
[Sfarsitul partii a II-a]
Monday, June 16, 2008
Vizite libere
Weekend-ul trecut mi-am programat niste vizite la apartamente de inchiriat. Chiar daca e prea repede si mai mult ca sigur n-o sa inchiriem un apartament cu doua dormitoare de pe acum, nu strica sa intelegem si noi cam la ce ne putem astepta pentru un apartament scos la inchiriere intre 350 si 400$ pe saptamana. Un calcul simplu, pe care orice inginer scolit prin Tei il poate face, duce la vreo 1500-1700$/luna.
Se pare ca nu aduc prea mult banii astia, apartamentele pe care le-am vazut fiind ba vechi, ba mici, ba in blocuri urate, ba in zone nu tocmai preferabile, si asa mai departe. Daca va doriti sa va delectati conurile si bastonasele, pozele sunt aici.
Am vizitat 5 apartamente, dintre care unul ad-hoc pentru ca trecand pe strada, am vazut oameni dand buzna intr-o cladire. Credeam ca e o licitatie (aici casele mai acatari se vand la licitatie, nicidecum la negociere, ca la noi acasa intre zapezi) si vroiam de mult sa vad cum se desfasoara.
Nu era licitatie, era doar un apartament de inchiriat, frumos - zic eu - dar mic, cu un dormitor, terasa in spate, poate apartament de o persoana sau de un cuplu in formare ;)
Am mai dat o raita mai la sud decat am fost vreodata, sa vad daca ma lasa fara spite cand ma opresc la stop, sau daca trebuie sa fac slalom printre petarde. Nu s-a intamplat nici una nici alta, probabil ca Bra Boys erau prea ocupati cu ceruitul placilor ca sa deranjeze trecatorii.
Am vazut in schimb un par/pajiste ingradita, unde pasteau linistiti niste cai, la nici 10 km de centrul Sydney-ului. Deci se poate, domnilor! Nu i-am vazut pe stapani, sa-mi dau seama daca erau caramdidari sau palarieri.
------------
Nu pierdeti maine partea II dintr-o Istorie Veche
...cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii...
...copiii erau incantati de idee...
...care n-a avut viata mai lunga decat...
...weekend-uri la sanie, zile de ski...
Se pare ca nu aduc prea mult banii astia, apartamentele pe care le-am vazut fiind ba vechi, ba mici, ba in blocuri urate, ba in zone nu tocmai preferabile, si asa mai departe. Daca va doriti sa va delectati conurile si bastonasele, pozele sunt aici.
 |
| 2008-06-14 |
Am vizitat 5 apartamente, dintre care unul ad-hoc pentru ca trecand pe strada, am vazut oameni dand buzna intr-o cladire. Credeam ca e o licitatie (aici casele mai acatari se vand la licitatie, nicidecum la negociere, ca la noi acasa intre zapezi) si vroiam de mult sa vad cum se desfasoara.
Nu era licitatie, era doar un apartament de inchiriat, frumos - zic eu - dar mic, cu un dormitor, terasa in spate, poate apartament de o persoana sau de un cuplu in formare ;)
Am mai dat o raita mai la sud decat am fost vreodata, sa vad daca ma lasa fara spite cand ma opresc la stop, sau daca trebuie sa fac slalom printre petarde. Nu s-a intamplat nici una nici alta, probabil ca Bra Boys erau prea ocupati cu ceruitul placilor ca sa deranjeze trecatorii.
Am vazut in schimb un par/pajiste ingradita, unde pasteau linistiti niste cai, la nici 10 km de centrul Sydney-ului. Deci se poate, domnilor! Nu i-am vazut pe stapani, sa-mi dau seama daca erau caramdidari sau palarieri.
------------
Nu pierdeti maine partea II dintr-o Istorie Veche
...cel mai important a fost ideea ca plecand impreuna 3 familii...
...copiii erau incantati de idee...
...care n-a avut viata mai lunga decat...
...weekend-uri la sanie, zile de ski...
Thursday, June 12, 2008
Carnet si sfaturi pentru scuba divers
Azi am avut examen (teoretic) pentru carnetul de motor. Ieri m-am pregatit bine (pe site la RTA e un document de 73 de pagini cu intrebarile pentru test) si astazi m-am dus increzator la extemporal.
Am stat cu o duduie la ghiseu 30 de minute ca sa inteleaga ce e cu carnetul de conducere din Romania. A incurcat-o foarte tare ca am avut unul canadian, si ma tot intreba de ce nu le-am schimbat pe amandoua deodata (Maria mi-l trimisese pe ala romanesc dupa ce am ajuns eu aici). La inceput i-am spus ca o parte din bagaje mi-au venit mai tarziu, dar pentru ca mi-am dat seama ca mai introduceam o variabila (care era sosirea mea in Oz), spre sfarsit (pentru ca mi-a pus intrebarea de mai multe ori) i-am spus ca nu le-am facut deodata pentru ca permisul canadian mi l-au schimbat direct, iar pentru cel romanesc trebuia sa dau examen. S-a luminat toata de parca abia atunci as fi vorbit pentru prima oara pe limba ei, si s-a napustit din nou asupra dosarelor si hartiilor (printre altele mi-a facut cate 2 fotocopii dupa carnetele de conducere, nu sunt sigur daca asa trebuia sau uitase ca le-a facut prima oara)
Cert e ca jumatate de ora mai tarziu decat ora programata (si o ora dupa ce ajunsesem la RTA) am intrat in examen. A durat 10 minute, a fost "quick and painless" si l-am luat (scorul nu mai conteaza, ca oricum invatasem raspunsurile dupa atatea incercari nereusite de acasa :) ). Urmatorul test (ultimul, daca il iau) il am pe 20 iunie (vinerea viitoare) si am terminat cu carnetul pe urmatorii 3 ani.
Asa, de relaxare, sa va mai povestesc ceva: sefa mea s-a intors azi din concediu, a fost la bariera de corali (face scuba). Pe langa faptul ca e foarte frumos (amanunt peste care a trecut repede, e evident si toata lumea stie asta), povestea cum e cu curentul... cica a sarit unul in apa si pana la 38 de metri nu s-a oprit, ca l-a tras curentul in jos. Alta chestie, ca atunci cand s-au intors la suprafata, s-au oprit la 15m pentru ca de acolo in sus incepea un curent f puternic si nu vroiau sa-i duca departe de barca (i-a dus pana la urma, s-au trezit ca nu ii mai gaseau pe ceilalti din grup, s-au reunit pana la urma). In schimb, un prieten de-al lor se intorcea spre suprafata cand si-a dat seama ca au ramas unii in urma (la vreo 40m). A coborat dupa ei si le-a facut semn sa vina dupa el. Cand a ajuns iar pe undeva, s-a uitat si aia nu erau inca in spatele lui, asa ca a coborat iar. Cand au plecat de acolo se tineau nu stiu cum unii de altii si la un moment dat, unul a umflat minunea aia care te duce repede la suprafata, si i-a tras pe toti dupa el. Rezultatul a fost ca dupa du-te-vino asta prin apa, a avut dureri de cap ingrozitoare si a doua zi dimineata s-a trezit ca vede dublu. Erau pe vapor (croaziera de 5 zile pentru scufundari) asa ca a venit elicopterul dupa el si l-a dus la spital. Avea "bubbles" in creier, short term memory loss (ca Dory, din Finding Nemo) si doctorul zica ca se reface, dar nu era convins ca o sa se refaca 100%.
Aveti grija cum va scufundati!
Am stat cu o duduie la ghiseu 30 de minute ca sa inteleaga ce e cu carnetul de conducere din Romania. A incurcat-o foarte tare ca am avut unul canadian, si ma tot intreba de ce nu le-am schimbat pe amandoua deodata (Maria mi-l trimisese pe ala romanesc dupa ce am ajuns eu aici). La inceput i-am spus ca o parte din bagaje mi-au venit mai tarziu, dar pentru ca mi-am dat seama ca mai introduceam o variabila (care era sosirea mea in Oz), spre sfarsit (pentru ca mi-a pus intrebarea de mai multe ori) i-am spus ca nu le-am facut deodata pentru ca permisul canadian mi l-au schimbat direct, iar pentru cel romanesc trebuia sa dau examen. S-a luminat toata de parca abia atunci as fi vorbit pentru prima oara pe limba ei, si s-a napustit din nou asupra dosarelor si hartiilor (printre altele mi-a facut cate 2 fotocopii dupa carnetele de conducere, nu sunt sigur daca asa trebuia sau uitase ca le-a facut prima oara)
Cert e ca jumatate de ora mai tarziu decat ora programata (si o ora dupa ce ajunsesem la RTA) am intrat in examen. A durat 10 minute, a fost "quick and painless" si l-am luat (scorul nu mai conteaza, ca oricum invatasem raspunsurile dupa atatea incercari nereusite de acasa :) ). Urmatorul test (ultimul, daca il iau) il am pe 20 iunie (vinerea viitoare) si am terminat cu carnetul pe urmatorii 3 ani.
Asa, de relaxare, sa va mai povestesc ceva: sefa mea s-a intors azi din concediu, a fost la bariera de corali (face scuba). Pe langa faptul ca e foarte frumos (amanunt peste care a trecut repede, e evident si toata lumea stie asta), povestea cum e cu curentul... cica a sarit unul in apa si pana la 38 de metri nu s-a oprit, ca l-a tras curentul in jos. Alta chestie, ca atunci cand s-au intors la suprafata, s-au oprit la 15m pentru ca de acolo in sus incepea un curent f puternic si nu vroiau sa-i duca departe de barca (i-a dus pana la urma, s-au trezit ca nu ii mai gaseau pe ceilalti din grup, s-au reunit pana la urma). In schimb, un prieten de-al lor se intorcea spre suprafata cand si-a dat seama ca au ramas unii in urma (la vreo 40m). A coborat dupa ei si le-a facut semn sa vina dupa el. Cand a ajuns iar pe undeva, s-a uitat si aia nu erau inca in spatele lui, asa ca a coborat iar. Cand au plecat de acolo se tineau nu stiu cum unii de altii si la un moment dat, unul a umflat minunea aia care te duce repede la suprafata, si i-a tras pe toti dupa el. Rezultatul a fost ca dupa du-te-vino asta prin apa, a avut dureri de cap ingrozitoare si a doua zi dimineata s-a trezit ca vede dublu. Erau pe vapor (croaziera de 5 zile pentru scufundari) asa ca a venit elicopterul dupa el si l-a dus la spital. Avea "bubbles" in creier, short term memory loss (ca Dory, din Finding Nemo) si doctorul zica ca se reface, dar nu era convins ca o sa se refaca 100%.
Aveti grija cum va scufundati!
Tuesday, June 10, 2008
Istorie veche - partea I
Cand stau asa singur, departe de alte distractii si preocupari, nu ma pot opri sa nu imi amintesc o istorie, se pare cu un sambure de adevar, petrecuta cu ceva timp in urma.
La vremea respectiva, 3 familii, prieteni, cu copii, incepeau sa cocheteze cu o idee care (unora dintre ei) urma sa le schimbe cursul vietii.
Cu siguranta, spune-vor unii, judecata le era afectata de frigul necrutator care an de an, la capatul catorva luni de iarna, le transforma vioiciunea intelectuala intr-o melasa de ganduri ce tanjea cu disperare la un tãrâm in care caldura sa le catalizeze nu numai metabolismul ci si spritele inghetate, si in care sa-si fluidizeze mentionatele ganduri prin cure cotidiene de aerosoli pe malul oceanului.
Acum nu va inchipuiti ca toti erau la unison. Nicidecum!
Unii dintre ei (in jur de unul, ce-i drept) mai echilibrati din fire, au incercat sa amane decizia in speranta ca fiind mai putin pripita, ar fi avut mai multe sanse sa fie mai matura. Pe cat de brava i-a fost intentia si speranta ca adierile zefirului primavaratec vor inmuia entuziasmul agitatorilor, pe atat de inutila incercarea de a-i aduce cu picioarele pe pamant.
Altii si-au mentinut interesul indeajuns de plapand ca sa acopere banuielile si sa nu fie trasi la raspundere ca submineaza entuziasmul general. Veche de cand omenirea, tactica de a spune "da" si a face "nu" a dat intotdeauna roade in a evita orice stari conflictuale.
Dinspre partea progresista, aflata in mod evident sub influenta unei beatitudini oarecum nejustificate atat la vremea respectiva cat si dupa cum aveau sa demonstreze evenimentele ulterioare, transpirau mesaje optimiste cu titlu propagandistic, promitand o viata comparabila poate numai cu a lui Pinocchio in Insula Placerilor, doar putin mai indepartata.
Serile in care se intalneau (destul de dese la vremea aceea) se transformau in orgii imobiliare, in care cele mai frumoase si scumpe locuinte din taramul fagaduintei se perindau pe internet prin fata privirilor lor pofticioase. Apartamente spatioase cu vedere ametitoare de la etajul 30, casute cu tigla pe acoperis si wombati in curte, dormitoare cu pereti de sticla pe care doar plaja cu nisip fin le mai desparte de valurile pline de surferi, toate puneau umarul si mai adaugau cate o hainuta la bagajele care erau deja aproape facute.
[Sfarsitul partii I]
La vremea respectiva, 3 familii, prieteni, cu copii, incepeau sa cocheteze cu o idee care (unora dintre ei) urma sa le schimbe cursul vietii.
Cu siguranta, spune-vor unii, judecata le era afectata de frigul necrutator care an de an, la capatul catorva luni de iarna, le transforma vioiciunea intelectuala intr-o melasa de ganduri ce tanjea cu disperare la un tãrâm in care caldura sa le catalizeze nu numai metabolismul ci si spritele inghetate, si in care sa-si fluidizeze mentionatele ganduri prin cure cotidiene de aerosoli pe malul oceanului.
Acum nu va inchipuiti ca toti erau la unison. Nicidecum!
Unii dintre ei (in jur de unul, ce-i drept) mai echilibrati din fire, au incercat sa amane decizia in speranta ca fiind mai putin pripita, ar fi avut mai multe sanse sa fie mai matura. Pe cat de brava i-a fost intentia si speranta ca adierile zefirului primavaratec vor inmuia entuziasmul agitatorilor, pe atat de inutila incercarea de a-i aduce cu picioarele pe pamant.
Altii si-au mentinut interesul indeajuns de plapand ca sa acopere banuielile si sa nu fie trasi la raspundere ca submineaza entuziasmul general. Veche de cand omenirea, tactica de a spune "da" si a face "nu" a dat intotdeauna roade in a evita orice stari conflictuale.
Dinspre partea progresista, aflata in mod evident sub influenta unei beatitudini oarecum nejustificate atat la vremea respectiva cat si dupa cum aveau sa demonstreze evenimentele ulterioare, transpirau mesaje optimiste cu titlu propagandistic, promitand o viata comparabila poate numai cu a lui Pinocchio in Insula Placerilor, doar putin mai indepartata.
Serile in care se intalneau (destul de dese la vremea aceea) se transformau in orgii imobiliare, in care cele mai frumoase si scumpe locuinte din taramul fagaduintei se perindau pe internet prin fata privirilor lor pofticioase. Apartamente spatioase cu vedere ametitoare de la etajul 30, casute cu tigla pe acoperis si wombati in curte, dormitoare cu pereti de sticla pe care doar plaja cu nisip fin le mai desparte de valurile pline de surferi, toate puneau umarul si mai adaugau cate o hainuta la bagajele care erau deja aproape facute.
[Sfarsitul partii I]
Monday, June 09, 2008
No news, good news? Nu neaparat
Vesti n-am, din simplul fapt ca nu s-a intamplat nimic notabil.
Saptamana trecuta am vizitat un studio in Bondi, extrem de urat. Curiozitatea m-a facut sa ma duc la inspectie (cum se cheama aici open houses sau vizitele libere) ca sa-mi dau se eu seama cam ce formula trebuie sa aplic celor citite in anunturile de pe internet, ca sa ma apropii de realitate.
In cazul de saptamana trecuta, am gasit extrem de folositoare comparatia, pentru ca de acasa plecasem cu o impresie, care era mult prea optimista dupa cum aveam sa-mi dau seama dupa ce am vizitat garsoniera.
Blocul era vai si amar, garsonierele (erau vreo 4 libere) erau una mai urata decat alta, cu mucegai pe pereti, geamuri care clantaneau ingrozitor de la vant si bai in care ti-era frica sa intri...
Unul dintre studiouri era mai rasarit (nr. 757la 270$/saptamana), era cat de cat mai curat si avea view frumos catre ocean, dar una peste alta : un NU categoric
Weekend-ul l-am petrecut la Adi si la Tutu in dormitorul in care acum un an jumate petreceam primele noastre saptamani in Australia. Incredibil, mirosea la fel (de frumos) ca atunci si mi-a starnit amintiri extrem de vivide, de momente petrecute cu Maria si cu Luca, pregatindu-ne (pe vremea aia) sa vizitam cand scoli pentru Luca, cand plaje (pentru noi).
SI inca o nota importanta, de dus si de intors la Tutu, am facut-o pe motor(eta). Nici un risc sa iau amenda de viteza, cand uram dealul pe Comenara, abia urca motorul cu 40-50km/h cu mine in spate
Saptamana trecuta am vizitat un studio in Bondi, extrem de urat. Curiozitatea m-a facut sa ma duc la inspectie (cum se cheama aici open houses sau vizitele libere) ca sa-mi dau se eu seama cam ce formula trebuie sa aplic celor citite in anunturile de pe internet, ca sa ma apropii de realitate.
In cazul de saptamana trecuta, am gasit extrem de folositoare comparatia, pentru ca de acasa plecasem cu o impresie, care era mult prea optimista dupa cum aveam sa-mi dau seama dupa ce am vizitat garsoniera.
Blocul era vai si amar, garsonierele (erau vreo 4 libere) erau una mai urata decat alta, cu mucegai pe pereti, geamuri care clantaneau ingrozitor de la vant si bai in care ti-era frica sa intri...
Unul dintre studiouri era mai rasarit (nr. 757la 270$/saptamana), era cat de cat mai curat si avea view frumos catre ocean, dar una peste alta : un NU categoric
 |
| 2008-06-09 |
Weekend-ul l-am petrecut la Adi si la Tutu in dormitorul in care acum un an jumate petreceam primele noastre saptamani in Australia. Incredibil, mirosea la fel (de frumos) ca atunci si mi-a starnit amintiri extrem de vivide, de momente petrecute cu Maria si cu Luca, pregatindu-ne (pe vremea aia) sa vizitam cand scoli pentru Luca, cand plaje (pentru noi).
SI inca o nota importanta, de dus si de intors la Tutu, am facut-o pe motor(eta). Nici un risc sa iau amenda de viteza, cand uram dealul pe Comenara, abia urca motorul cu 40-50km/h cu mine in spate
Thursday, June 05, 2008
Fiul ploii
De cateva zile n-am mai vazut soarele. Ploua cand marunt, cand torential iar cand bate vantul e de-a dreptul frig. Cand ma gandesc ca suntem in iunie, echivalentul lui decembrie pe meridianul nostru, ma gandesc ca poate e normal.
Pe o ploaie cu spume care a inceput pe la pranz si nu s-a mai oprit pana seara tarziu, ieri dupa amiaza m-am dus la dealer sa iau motorul (toate trei, scooter-ul lui Carmen, motorul lui Alex si al meu, sosisera luni si ne asteptau sa le ridicam).
Am plecat de la servici pe la 4, dupa ce ieri am ajuns in jur de 10 fiindca m-am trezit prea tarziu... M-a plouat bine pana la statia de autobuz si stateam si ma intrebam cum o sa fac daca nu se opreste ploaia (in naivitatea mea inca mai speram...). O optiune era sa ni le trimita acasa, si de ce mergea mai mult auobuzul cu apa siroindu-i pe geamuri, de-aia ma gandeam mai serios la alternativa asta.
Dar pentru ca problema era una de lunga durata (ce o sa fac daca ma prinde ploaia pe drum? Sau daca ploua 2-3 zile la rand? Imi iau iar abonament de autobuz?) m-am gandit ca oricum trebuie rezolvata asa ca l-am sunat pe John, vanzatorul, si l-am intrebat cum ma rezolva cu ploaia? Ma uitasem pe internet cu o zi inainte dupa costume de ploaie pentru motoristi si vazusem intre 60 si 120$ dar cum nu ma ajuta cu nimic, ca intr-o ora urma sa zburd cu "fiara" prin torente, trebuia sa gasim o solutie rapida. John Vanzatorul mi-a spus ca ma reolva, asa ca ca o parte din griji (cam 2%) mi s-au risipit.
Am ajuns la dealer pe la 5, cu cateva minute inainte sa inchida. Motorul, evident, nu era acolo, trebuia adus din alta parte si nu ajunsese (nu ma intrebati de ce). A sosit si el dupa vreo 10 minute, si, sincer, chiar nu era asa urat precum ma asteptam. Fiind modelul nou, nu gasisem pe nicaieri pe internet poze cu el, tot ce aparea era cel vechi, care - pentru mine cel putin - nu era foarte appealing. Nu-i vorba, ca nici asta nu debordeaza de creativitate in design, dar e decent (mai ales tinand cont ca e mai ieftin decat un scooter...)
Pe langa el, castile (am luat casca lui Alex, pe a mea o s-o iau mai mica, sa i se potriveasca .Mariei, si intre timp o sa merg cu casca unui prieten), manusile (faine dealtfel) si hainele de ploaie. Casca a intrat in pretul motorului (de la ei), manusile le-a negociat Carmen, tot in pret, iar pantalonii si geaca de ploaie au incercat sa mi le vanda la 150$. Pentru ca n-aveam cum sa incalec Fiara (femininul de la fier) si sa o duc acasa pe ploaia aia cu clabuci ne-îmbracat corespunzator, am negociat costumul la 75$ si l-am platit 50, ca atat aveam cash la mine, si cititorul de carduri nu le mergea.
Pe la 6 fara un sfer am fost gata de plecare, cu anti-ploaia pe mine, casca in cap, manusile in maini si pantofi de piele intoarsa in picioase.. Am luat-o usurel, ca sa ma obisnuiesc si cu motorul, si cu partea stanga, si cu noaptea, si mai ales cu ploaia. La prima intersectie importanta mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa merg drept, dar nu mai puteam pentru ca eram deja pe banda din dreapta (de la mijlocul drumului adica, da?) si a trebuit sa o iau, vrand nevrand la dreapta. Ca sa revin pe drumul meu, m-am invartit putin printr-un cartier de case, lucru binevenit dealtfel pentru ca m-am mai imprietenit cu motorul.
Baiatul de la magazin mi-a zis ca trebuie sa merg pana la Forest Way si dupa aia pe Mona Vale. Problema cea mai mare a fost sa inteleg Forest Way-ul pentru ca din cauza accentului a trebuit sa-l pun sa-mi repete:
- ...si o iei pe Forest Way...
- Forester ?
- Nu, nu. Forest Way.
- Forest Whale? am intrebat eu, nu prea intelegand ce are balena cu padurea.
- nu. Fo-re-st ? Da? Wa-ay.
- aa, Forest Way...
Odata ajuns pe Forest Way, timp de vreo 40-50 de minute n-a fost decat ploaie, vant, sosea si masini. Nu m-am mai ratacit decat o data, dar am gasit repede drumul. Din cauza ploii si vitezei, fata imi amortise de la obraji in jos, ca atunci cand iti tii mult timp dusul cu presiune pe piele. Si totusi, din cauza costumului de ploaie, nu m-am udat pe dedesubt si nu mi-a fost frig.
In schimb, cand am ajuns acasa, pantofii mei de piele intoarsa aveau cate un litru jumate de apa fiecare inauntru si i-am rulat afara din picioare ca pe ciorapi. La cata apa aveau, cred ca o sa se usuce la timp ca sa-i pot incalta cand ajung Maria si Luca incoace.
Dar la sfarsitul serii, dupa un binevenit si intens dus fierbinte (si gratie lui Alex, care de mila mea s-a dus si l-a bagat inauntru), aveam motorul in garaj, pentru prima oara dupa 7 ani.
Pe o ploaie cu spume care a inceput pe la pranz si nu s-a mai oprit pana seara tarziu, ieri dupa amiaza m-am dus la dealer sa iau motorul (toate trei, scooter-ul lui Carmen, motorul lui Alex si al meu, sosisera luni si ne asteptau sa le ridicam). Am plecat de la servici pe la 4, dupa ce ieri am ajuns in jur de 10 fiindca m-am trezit prea tarziu... M-a plouat bine pana la statia de autobuz si stateam si ma intrebam cum o sa fac daca nu se opreste ploaia (in naivitatea mea inca mai speram...). O optiune era sa ni le trimita acasa, si de ce mergea mai mult auobuzul cu apa siroindu-i pe geamuri, de-aia ma gandeam mai serios la alternativa asta.
Dar pentru ca problema era una de lunga durata (ce o sa fac daca ma prinde ploaia pe drum? Sau daca ploua 2-3 zile la rand? Imi iau iar abonament de autobuz?) m-am gandit ca oricum trebuie rezolvata asa ca l-am sunat pe John, vanzatorul, si l-am intrebat cum ma rezolva cu ploaia? Ma uitasem pe internet cu o zi inainte dupa costume de ploaie pentru motoristi si vazusem intre 60 si 120$ dar cum nu ma ajuta cu nimic, ca intr-o ora urma sa zburd cu "fiara" prin torente, trebuia sa gasim o solutie rapida. John Vanzatorul mi-a spus ca ma reolva, asa ca ca o parte din griji (cam 2%) mi s-au risipit.Am ajuns la dealer pe la 5, cu cateva minute inainte sa inchida. Motorul, evident, nu era acolo, trebuia adus din alta parte si nu ajunsese (nu ma intrebati de ce). A sosit si el dupa vreo 10 minute, si, sincer, chiar nu era asa urat precum ma asteptam. Fiind modelul nou, nu gasisem pe nicaieri pe internet poze cu el, tot ce aparea era cel vechi, care - pentru mine cel putin - nu era foarte appealing. Nu-i vorba, ca nici asta nu debordeaza de creativitate in design, dar e decent (mai ales tinand cont ca e mai ieftin decat un scooter...)
Pe langa el, castile (am luat casca lui Alex, pe a mea o s-o iau mai mica, sa i se potriveasca .Mariei, si intre timp o sa merg cu casca unui prieten), manusile (faine dealtfel) si hainele de ploaie. Casca a intrat in pretul motorului (de la ei), manusile le-a negociat Carmen, tot in pret, iar pantalonii si geaca de ploaie au incercat sa mi le vanda la 150$. Pentru ca n-aveam cum sa incalec Fiara (femininul de la fier) si sa o duc acasa pe ploaia aia cu clabuci ne-îmbracat corespunzator, am negociat costumul la 75$ si l-am platit 50, ca atat aveam cash la mine, si cititorul de carduri nu le mergea.
Pe la 6 fara un sfer am fost gata de plecare, cu anti-ploaia pe mine, casca in cap, manusile in maini si pantofi de piele intoarsa in picioase.. Am luat-o usurel, ca sa ma obisnuiesc si cu motorul, si cu partea stanga, si cu noaptea, si mai ales cu ploaia. La prima intersectie importanta mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa merg drept, dar nu mai puteam pentru ca eram deja pe banda din dreapta (de la mijlocul drumului adica, da?) si a trebuit sa o iau, vrand nevrand la dreapta. Ca sa revin pe drumul meu, m-am invartit putin printr-un cartier de case, lucru binevenit dealtfel pentru ca m-am mai imprietenit cu motorul.
Baiatul de la magazin mi-a zis ca trebuie sa merg pana la Forest Way si dupa aia pe Mona Vale. Problema cea mai mare a fost sa inteleg Forest Way-ul pentru ca din cauza accentului a trebuit sa-l pun sa-mi repete:
- ...si o iei pe Forest Way...
- Forester ?
- Nu, nu. Forest Way.
- Forest Whale? am intrebat eu, nu prea intelegand ce are balena cu padurea.
- nu. Fo-re-st ? Da? Wa-ay.
- aa, Forest Way...
Odata ajuns pe Forest Way, timp de vreo 40-50 de minute n-a fost decat ploaie, vant, sosea si masini. Nu m-am mai ratacit decat o data, dar am gasit repede drumul. Din cauza ploii si vitezei, fata imi amortise de la obraji in jos, ca atunci cand iti tii mult timp dusul cu presiune pe piele. Si totusi, din cauza costumului de ploaie, nu m-am udat pe dedesubt si nu mi-a fost frig.
In schimb, cand am ajuns acasa, pantofii mei de piele intoarsa aveau cate un litru jumate de apa fiecare inauntru si i-am rulat afara din picioare ca pe ciorapi. La cata apa aveau, cred ca o sa se usuce la timp ca sa-i pot incalta cand ajung Maria si Luca incoace.
Dar la sfarsitul serii, dupa un binevenit si intens dus fierbinte (si gratie lui Alex, care de mila mea s-a dus si l-a bagat inauntru), aveam motorul in garaj, pentru prima oara dupa 7 ani.
Tuesday, June 03, 2008
World Press Photo '08 si "Red Coats and Convicts"
Duminica mi-am propus sa merg la o expozitie de fotografie. La biblioteca NSW s-a tinut World Press Photo 08, cu fotografii din presa premiate anul asta cu felurite ocazii.
In general au fost, evident, fotografii din zonele si momentele fierbinti ale lumii: din Afghanistan, Zimbabwe, Israel, Rusia, Iraq, Rwanda, Pakistan... Toate poze socante, care te fac sa te gandesti ca problemele noastre - ca m-a pârât vecinul la primarie ca-mi cade gardul sau ca n-am mai avut loc sa ma asez langa prietenii mei in tren sunt o nimica toata pe langa viata unora pentru care supravietuirea e o lupta care se duce zi de zi, si care alta realitate nu cunosc...
Au mai fost poze cu peisaje si animale si din sport: o faza dintr-un meci de baschet in care un jucator avea mingea, si un adversar avea degetele in ochii lui, dar la modul la care primele falange de la degete ii disparusera. complet inauntrul pleoapelor. Comentariul zicea ca nu s-a dictat fault la faza respectiva, iar jucatorul cu ochii nu numai ca n-a patit nimic, dar si-a mai si dus echipa la victorie marcand nu stiu cate cosuri de 3 puncte pana la sfarsitul meciului. A mai fost expusa o fotografie cu un schior (francez sau elvetian, parca) schiind (sau mai degraba incercand sa scape de) sub o avalansa, undeva in Alpi, si una cu un portughez la Campionatele Mondiale de Boogie Boarding (care e o placa de-aia pe care te pui pe burta si te dai pe val) tinute in Portugalia, unde zicea ca nu incepea competitia pana cand valurile nu atingeau 3 metri, iar portughezul nostru primise premiul pentru cea mai spectaculoasa cazatura, de pe un val de 5 metri !
Daca aveti chef si timp, intrati sa va uitati la pozele premiate, asta e poza care a castigat marele premiu.
La vreo 2 minute de biblioteca, trecand pe langa (vechea) Casa a Parlamentului si pe langa Sydney Hospital, choar inainte de intrarea in Hyde Park se gaseste [Barracks Museum]. Fosta inchisoare prin 1800, transformata ulterior in Institutie pentru femei (un fel de Tihuta, probabil?), tribunal si de prin 1958 muzeu, in fiecare an pe la vremea asta se organizeaza o punere in scena a vietii de atunci: soldati britanici in tuninci rosii, detinuti care muncesc in fierarie sau tamplarie, unii care faceau de mancare (pe bune, si mancau si ei si soldatii, ba chiar dadeau si publicului), muzicanti care intretineau atmosfera, una peste alta un eveniment foarte interesant. Am plecat la un moment dat si dupa ce am dat o tura mica in jurul cartierului, am inteles si eu pe unde eram (am ajuns la un parc legat de Gradina Botanica). Cand m-am intors la muzeu, soldatii (erau vreu 8 sau 10 Red Coats) marsaluiau de zor, faceau stanga-mprejur, se incolonau cate 2, cate 3, isi invarteau pustile, si le puneau pe umar, toate la comenzile "nervoase" ale unui "ofiter". Pe unii ii umfla rasul, altii incercau sa stea seriosi. Dupa ce au defilat ei prin fata muzeului, au intrat in curte si ne-au anuntat ca or sa traga cu pustile. S-au aliniat, au scos toti din buzunare cate un pliculet cu praf de pusca pe care l-au infundat pe teava si poc poc poc poc au tras toti (in afara de unul caruia nu i s-a descarcat pusca) - uitati-va la poze (sunt si doua filmulete)!
Iar de incheiere, pot sa va spun ca purtat de apele veseliei, am extrapolat si eu putin s m-am laudat la servici ca am ramas insarcinati, nu neaparat eu, cat grupul nostru de la Montreal. Colegii ne ureaza sa avem noroc si sa ne fie usor...
In general au fost, evident, fotografii din zonele si momentele fierbinti ale lumii: din Afghanistan, Zimbabwe, Israel, Rusia, Iraq, Rwanda, Pakistan... Toate poze socante, care te fac sa te gandesti ca problemele noastre - ca m-a pârât vecinul la primarie ca-mi cade gardul sau ca n-am mai avut loc sa ma asez langa prietenii mei in tren sunt o nimica toata pe langa viata unora pentru care supravietuirea e o lupta care se duce zi de zi, si care alta realitate nu cunosc...
Au mai fost poze cu peisaje si animale si din sport: o faza dintr-un meci de baschet in care un jucator avea mingea, si un adversar avea degetele in ochii lui, dar la modul la care primele falange de la degete ii disparusera. complet inauntrul pleoapelor. Comentariul zicea ca nu s-a dictat fault la faza respectiva, iar jucatorul cu ochii nu numai ca n-a patit nimic, dar si-a mai si dus echipa la victorie marcand nu stiu cate cosuri de 3 puncte pana la sfarsitul meciului. A mai fost expusa o fotografie cu un schior (francez sau elvetian, parca) schiind (sau mai degraba incercand sa scape de) sub o avalansa, undeva in Alpi, si una cu un portughez la Campionatele Mondiale de Boogie Boarding (care e o placa de-aia pe care te pui pe burta si te dai pe val) tinute in Portugalia, unde zicea ca nu incepea competitia pana cand valurile nu atingeau 3 metri, iar portughezul nostru primise premiul pentru cea mai spectaculoasa cazatura, de pe un val de 5 metri !Daca aveti chef si timp, intrati sa va uitati la pozele premiate, asta e poza care a castigat marele premiu.
La vreo 2 minute de biblioteca, trecand pe langa (vechea) Casa a Parlamentului si pe langa Sydney Hospital, choar inainte de intrarea in Hyde Park se gaseste [Barracks Museum]. Fosta inchisoare prin 1800, transformata ulterior in Institutie pentru femei (un fel de Tihuta, probabil?), tribunal si de prin 1958 muzeu, in fiecare an pe la vremea asta se organizeaza o punere in scena a vietii de atunci: soldati britanici in tuninci rosii, detinuti care muncesc in fierarie sau tamplarie, unii care faceau de mancare (pe bune, si mancau si ei si soldatii, ba chiar dadeau si publicului), muzicanti care intretineau atmosfera, una peste alta un eveniment foarte interesant. Am plecat la un moment dat si dupa ce am dat o tura mica in jurul cartierului, am inteles si eu pe unde eram (am ajuns la un parc legat de Gradina Botanica). Cand m-am intors la muzeu, soldatii (erau vreu 8 sau 10 Red Coats) marsaluiau de zor, faceau stanga-mprejur, se incolonau cate 2, cate 3, isi invarteau pustile, si le puneau pe umar, toate la comenzile "nervoase" ale unui "ofiter". Pe unii ii umfla rasul, altii incercau sa stea seriosi. Dupa ce au defilat ei prin fata muzeului, au intrat in curte si ne-au anuntat ca or sa traga cu pustile. S-au aliniat, au scos toti din buzunare cate un pliculet cu praf de pusca pe care l-au infundat pe teava si poc poc poc poc au tras toti (in afara de unul caruia nu i s-a descarcat pusca) - uitati-va la poze (sunt si doua filmulete)!
 |
| 2008-06-01 |
Iar de incheiere, pot sa va spun ca purtat de apele veseliei, am extrapolat si eu putin s m-am laudat la servici ca am ramas insarcinati, nu neaparat eu, cat grupul nostru de la Montreal. Colegii ne ureaza sa avem noroc si sa ne fie usor...
Sunday, June 01, 2008
Eveniment fericit sau Cine n-are socrii, sa-si cumpere
Cand eram mic, si marti seara ne uitam la televizor la teatru TV, din cand in cand dateau cate o piesa englezeasca, de Shakespeare. Pe vremea aia am vazut o piesa care, dupa ceva vreme, mi-am dat seama ca nu se chema chiar cum credeam eu. Era vorba de "Cum Va Place de William Shakespeare". Mi-au trebuit ceva ani de scoala si lectura ca sa aflu ca amintirea mea de cand eram copil ar fi trebuit despartita in "Cum va place", de William Shakespeare. Nimeni nu se intreba cum anume ne place Shakespeare. Dar asa invata omul...
La fel si titlul de azi. Spre deosebire de dramaturgia britanica impletita cu televiziunea romana pre-revolutionara, oricat am incercat sa despart cele doua tematici (evenimentul de socri), nu am reusit.
In primul rand, preafericitul eveniment.
Am reusit (nu ma intrebati cum, sa zicem ca e bine sa ai prieteni sus-pusi) sa intru in posesia imaginii urmatoare:
Initial nu i-am acordat mare atentie, dar uitandu-ma mai bine (si va invit si pe voi sa faceti Zoom) am remarcat un nume destul de familiar... E cu putinta? Se pare ca este !
Felicitari dragilor, sa fiti sanatosi cu totii, imi pare bine ca avem cui sa dam placile de surf cand i-o ramane mici lui Luca !!
A doua tematica: bun venit socrilor, inteleg ca pentru ceva vreme Paul o sa fie plin de bunici, cred ca e super incantat, si fetele la fel.
Dar mai e altcineva in afara de mine caruia i se pare stranie coincidenta? Eu unul zic ca e o stransa legatura..
Cred ca au venit cu un scop, care cu mare maiestrie si eficienta a fost atins in primele cateva zile. Cornel a cedat presiunii, dupa o eroica rezistenta, si dintr-o data Bravia a devenit Baby Crib, Digital Surround s-a transformat in Baby Monitor, wireless (mai putine fire, deci), pregatirea fizica in jurul titiristei a dat rezultate, dar va spun parerea mea: e de bine!
Imi imaginez deja cum din umbra parasolar-ului de pe deck, cineva (nu spun cine) urmarea trupul puternic si bine desenat al gradinarului (nu spun care). Broboane de transpiratie ii scalda fruntea, iar determinarea din priviri reteaza iarba mai taios decat masina pe care o impinge. Efortul se contureaza pe bicepsii bronzati, sudoarea ii curge pe coapse, pana catre pantofii Puma albi din piele. Nu sunt surprins de loc atunci cand, cu un ordin scurt, cineva (de pe deck) striga la gradinar (nu spun cine): "Cornel, opreste-te. Upstairs. 1 minute"
Rezultatul? Vezi poza de mai sus.
Bine macar ca basement-ul e gata, stia Miki ce stia cand a apasat pe accelerator.
Bravo, copii!!!
(imi cer scuze celor care nu prea gasesc sensul in cele de mai sus. De vina e probabil entuziasmul care mi-a rapit coerenta frazelor)
La fel si titlul de azi. Spre deosebire de dramaturgia britanica impletita cu televiziunea romana pre-revolutionara, oricat am incercat sa despart cele doua tematici (evenimentul de socri), nu am reusit.
In primul rand, preafericitul eveniment.
Am reusit (nu ma intrebati cum, sa zicem ca e bine sa ai prieteni sus-pusi) sa intru in posesia imaginii urmatoare:
Initial nu i-am acordat mare atentie, dar uitandu-ma mai bine (si va invit si pe voi sa faceti Zoom) am remarcat un nume destul de familiar... E cu putinta? Se pare ca este !
Felicitari dragilor, sa fiti sanatosi cu totii, imi pare bine ca avem cui sa dam placile de surf cand i-o ramane mici lui Luca !!
A doua tematica: bun venit socrilor, inteleg ca pentru ceva vreme Paul o sa fie plin de bunici, cred ca e super incantat, si fetele la fel.
Dar mai e altcineva in afara de mine caruia i se pare stranie coincidenta? Eu unul zic ca e o stransa legatura..
Cred ca au venit cu un scop, care cu mare maiestrie si eficienta a fost atins in primele cateva zile. Cornel a cedat presiunii, dupa o eroica rezistenta, si dintr-o data Bravia a devenit Baby Crib, Digital Surround s-a transformat in Baby Monitor, wireless (mai putine fire, deci), pregatirea fizica in jurul titiristei a dat rezultate, dar va spun parerea mea: e de bine!
Imi imaginez deja cum din umbra parasolar-ului de pe deck, cineva (nu spun cine) urmarea trupul puternic si bine desenat al gradinarului (nu spun care). Broboane de transpiratie ii scalda fruntea, iar determinarea din priviri reteaza iarba mai taios decat masina pe care o impinge. Efortul se contureaza pe bicepsii bronzati, sudoarea ii curge pe coapse, pana catre pantofii Puma albi din piele. Nu sunt surprins de loc atunci cand, cu un ordin scurt, cineva (de pe deck) striga la gradinar (nu spun cine): "Cornel, opreste-te. Upstairs. 1 minute"
Rezultatul? Vezi poza de mai sus.
Bine macar ca basement-ul e gata, stia Miki ce stia cand a apasat pe accelerator.
Bravo, copii!!!
(imi cer scuze celor care nu prea gasesc sensul in cele de mai sus. De vina e probabil entuziasmul care mi-a rapit coerenta frazelor)
Thursday, May 29, 2008
Uite motorul, nu e motorul
Cat p-aci sa nu ne mai luam motoare. Dupa ce duminica trecuta am platit avansul (25%, am pus toate trei motoarele pe un singur credit) si ne-au zis ca ramane de indeplinit numai o formalitate si in principiu putem sa luam motoarele pe care le au pe stoc (respectiv al lui Carmen si al lui Alex, ca al meu trebuia comandat), luni au inceput sa o dea din colt in colt, marti au zis ca abia dupa amiaza au reusit sa trimita actele, iar miercuri ne-au zis ca nu pot sa ni le dea decat daca platim 50% avans. Si fiindca n-am plecat din Romania ca sa dam inghitim tot ce ni se spune la magazin, vezi "auziti doamna, pai cumparati sau nu, ca doar n-o sa va arat toata marfa", ne-am hotarat si noi repede si i-a zis Alex domnului ca nu-i nici o problema daca nu s-a aprobat creditul, si ca daca e asa complicat renuntam de buna voie la motociclete.
M-a sunat si pe mine sales man-ul azi si i-am zis cam acelasi lucru: ca mai vorbim o data: ori azi, daca ma suna el sa-mi confirme ca s-a aprobat creditul asa cum era stabilit, caz in care mergem mai departe, ori il sun eu maine, si daca il sun eu, o sa fie ca sa-i spun ca renunt la motor.
COncluzia a fost, evident, ca s-a aprobat si creditul si au facut si comanda la motorul cel negru. Sunt tare nerabdator sa vad daca e chiar asa uratel precum imi inchipui.
Schimbam subiectul.
Nu stiu daca aveti obiceiuri sa va mai uitati la comentariile de pe blog, dar azi am avut surpriza sa descopar un invitat "virgin" ca sa zic asa, care isi castiga si el experienta in ale blogaritului sau comentatului pe blog. Doamnelor si domnilor, meines dammen und herren, mesdames et messieurs, ladies and gentlemen, the amazing, the magnificent, the one and onlyyyy: Thhhheeeeee Fleeeeeiiiii-cuuuuuutz ! cititi aici
Bucurati-va impreuna,
P.S. nu-stiu daca am nimerit-o, dar un singur om putea aduna pe aceeasi pagina nume ca Metallica, Dio, Queensryche, Iron Maiden si Judas Priest fara o picatura de sudoare...
M-a sunat si pe mine sales man-ul azi si i-am zis cam acelasi lucru: ca mai vorbim o data: ori azi, daca ma suna el sa-mi confirme ca s-a aprobat creditul asa cum era stabilit, caz in care mergem mai departe, ori il sun eu maine, si daca il sun eu, o sa fie ca sa-i spun ca renunt la motor.
COncluzia a fost, evident, ca s-a aprobat si creditul si au facut si comanda la motorul cel negru. Sunt tare nerabdator sa vad daca e chiar asa uratel precum imi inchipui.
Schimbam subiectul.
Nu stiu daca aveti obiceiuri sa va mai uitati la comentariile de pe blog, dar azi am avut surpriza sa descopar un invitat "virgin" ca sa zic asa, care isi castiga si el experienta in ale blogaritului sau comentatului pe blog. Doamnelor si domnilor, meines dammen und herren, mesdames et messieurs, ladies and gentlemen, the amazing, the magnificent, the one and onlyyyy: Thhhheeeeee Fleeeeeiiiii-cuuuuuutz ! cititi aici
Bucurati-va impreuna,
P.S. nu-stiu daca am nimerit-o, dar un singur om putea aduna pe aceeasi pagina nume ca Metallica, Dio, Queensryche, Iron Maiden si Judas Priest fara o picatura de sudoare...
Monday, May 26, 2008
26 mai - Permisul se intoarce
Niciodata sa nu disperi.
Mi-am dat seama de asta saptamana trecuta, cand am reusit, intr-un final glorios, sa-mi iau carnetul de masina. Am trecut (sau sunat) la RTA de vreo 5 ori inainte sa am dosarul complet. De ce n-au putut sa-mi spuna exact de la inceput, depaseste puterea mea de intelegere. Pe de alta parte, e la fel de adevarat ca as fi putut economisi un drum sau doua daca as fi facut si eu efortul sa fiu atent la actele cu care ma duc acolo, si sa fac corectura traducerii inainte sa-mi spuna ei.
Pe scurt:
- prima oara m-au trimis acasa pentru fax-ul de la SAAQ care sa le spuna lor ca am carnet in Quebec din 2001.
- inainte sa ma duc iar la ghiseu, am sunat sa vad daca mi-a venit faxul. Doamna de la telefon mi-a zis ca oricum nu pot sa imi schimb carnetul inainte sa petrec 6 luni in Australia si ca am fost dezinformat la ghiseu
- a treia oara, la ghiseu, mi-au spus ca pot sa-mi schimb permisul, ca au primit fax-ul, dar ca dupa cum scrie in formularul pe care tocmai mi l-au dat, imi lipseste dovada de adresa (o factura, act de la guvern, orice care sa aiba numele meu si adresa de acasa)
- a patra oara s-a dovedit ca nu chiar orice, ca scrisoarea de la fondul de pensii si de la asigurarile sociale nu erau bune. In plus, traducerea permisului quebecos nu era buna (din cauza numelui) si prin urmare trebuia refacuta
- abia a 5a oara, inarmat cu pasaportul, carnetul din Canada, traducerea corectata, referinte pentru adresa si imbracat, frumos, in camasa pentru poza, au reusit sa-mi deschida dosarul. Si odata deschis, imediat ce mi-au facut poza si in 5 minute mi-au dat si carnetul.
Asa ca de vineri seara sunt sofer (legal) si in Oz. Cum Maria tocmai mi-a trimis carnetul din Romania - pentru permisul de motocicleta - am putut sa-mi etalez -si sa-mi admir - cele 3 carnete de conducere emise in numele meu in 3 colturi ale lumii: Romania, Canada si Australia.
Si fiindca discutia a ajuns, cu totul si cu totul intamplator, in jurul carnetului de motocicleta, sa va spun care e a doua isprava a saptamanii trecute: duminica am plecat impreuna cu Alex si Carmen la cumparaturi (legume, carne, d-alea...), zicand ca o sa ne oprim inainte la niste Dealeri de scutere si motociclete. La primul a fost ok, dar de la al doilea nu ne-am lasat pana nu am plecat cu 3 motociclete, de fapt 2 motociclete (uratele, ce-i drept, de capacitate mica, ce-i drept (150cc), dar la un pret incredibil pentru niste motoare) plus un scooter (foarte fain dealtfel) pentru Carmen. Si pentru ca nu de multe ori se vand 3 motoare de-o data, pe langa discount am mai primit - moca - si casti si manusi fiecare.
Am plecat cu mainile goale din magazin, pentru ca - si partea mai amuzanta acum vine, nici Carmen si nici Alex nu au carnete (inca), deci nici o graba sa le ridice, iar eu am vrut titirisca mea neagra, ceea ce se pare ca e la mare cerere (sau, altfel spus, ati vazut Trabant negru?) si o sa o primesc mai incolo.
De saptamana viitoare o sa incep sa ma ocup sa-mi schimb si permisul de motocicleta romanesc.
Ca alt eveniment notabil, sambata am iesit cu Adi, Tutu, Carmen si Alex la un Steak House in Manly, sa sarbatorim primul salariu (pe care l-am luat miercuri). Mie mi-a placut (lui Alex nu) dar m-au dezamagit ingrozitor ca n-au mai avut desert (e drept ca nici eu n-aveam cu cine sa-l impart, aviz Ioana!!). Era si un meci de Rugby Union (care e echivalentul rugby-ului pe care il stim noi) si a fost veselie mare, ca Waratahs (echipa din Sydney) a castigat cu 20-6 sau cam asa ceva.
Cam astea sunt noutatile, va dau de veste cand primim motoarele :)
Mi-am dat seama de asta saptamana trecuta, cand am reusit, intr-un final glorios, sa-mi iau carnetul de masina. Am trecut (sau sunat) la RTA de vreo 5 ori inainte sa am dosarul complet. De ce n-au putut sa-mi spuna exact de la inceput, depaseste puterea mea de intelegere. Pe de alta parte, e la fel de adevarat ca as fi putut economisi un drum sau doua daca as fi facut si eu efortul sa fiu atent la actele cu care ma duc acolo, si sa fac corectura traducerii inainte sa-mi spuna ei.
Pe scurt:
- prima oara m-au trimis acasa pentru fax-ul de la SAAQ care sa le spuna lor ca am carnet in Quebec din 2001.
- inainte sa ma duc iar la ghiseu, am sunat sa vad daca mi-a venit faxul. Doamna de la telefon mi-a zis ca oricum nu pot sa imi schimb carnetul inainte sa petrec 6 luni in Australia si ca am fost dezinformat la ghiseu
- a treia oara, la ghiseu, mi-au spus ca pot sa-mi schimb permisul, ca au primit fax-ul, dar ca dupa cum scrie in formularul pe care tocmai mi l-au dat, imi lipseste dovada de adresa (o factura, act de la guvern, orice care sa aiba numele meu si adresa de acasa)
- a patra oara s-a dovedit ca nu chiar orice, ca scrisoarea de la fondul de pensii si de la asigurarile sociale nu erau bune. In plus, traducerea permisului quebecos nu era buna (din cauza numelui) si prin urmare trebuia refacuta
- abia a 5a oara, inarmat cu pasaportul, carnetul din Canada, traducerea corectata, referinte pentru adresa si imbracat, frumos, in camasa pentru poza, au reusit sa-mi deschida dosarul. Si odata deschis, imediat ce mi-au facut poza si in 5 minute mi-au dat si carnetul.
Asa ca de vineri seara sunt sofer (legal) si in Oz. Cum Maria tocmai mi-a trimis carnetul din Romania - pentru permisul de motocicleta - am putut sa-mi etalez -si sa-mi admir - cele 3 carnete de conducere emise in numele meu in 3 colturi ale lumii: Romania, Canada si Australia.
Si fiindca discutia a ajuns, cu totul si cu totul intamplator, in jurul carnetului de motocicleta, sa va spun care e a doua isprava a saptamanii trecute: duminica am plecat impreuna cu Alex si Carmen la cumparaturi (legume, carne, d-alea...), zicand ca o sa ne oprim inainte la niste Dealeri de scutere si motociclete. La primul a fost ok, dar de la al doilea nu ne-am lasat pana nu am plecat cu 3 motociclete, de fapt 2 motociclete (uratele, ce-i drept, de capacitate mica, ce-i drept (150cc), dar la un pret incredibil pentru niste motoare) plus un scooter (foarte fain dealtfel) pentru Carmen. Si pentru ca nu de multe ori se vand 3 motoare de-o data, pe langa discount am mai primit - moca - si casti si manusi fiecare.
Am plecat cu mainile goale din magazin, pentru ca - si partea mai amuzanta acum vine, nici Carmen si nici Alex nu au carnete (inca), deci nici o graba sa le ridice, iar eu am vrut titirisca mea neagra, ceea ce se pare ca e la mare cerere (sau, altfel spus, ati vazut Trabant negru?) si o sa o primesc mai incolo.
De saptamana viitoare o sa incep sa ma ocup sa-mi schimb si permisul de motocicleta romanesc.
Ca alt eveniment notabil, sambata am iesit cu Adi, Tutu, Carmen si Alex la un Steak House in Manly, sa sarbatorim primul salariu (pe care l-am luat miercuri). Mie mi-a placut (lui Alex nu) dar m-au dezamagit ingrozitor ca n-au mai avut desert (e drept ca nici eu n-aveam cu cine sa-l impart, aviz Ioana!!). Era si un meci de Rugby Union (care e echivalentul rugby-ului pe care il stim noi) si a fost veselie mare, ca Waratahs (echipa din Sydney) a castigat cu 20-6 sau cam asa ceva.
 |
| 2008-05-24 |
Cam astea sunt noutatile, va dau de veste cand primim motoarele :)
Wednesday, May 21, 2008
[Fwd: Message from Fox]
Pentru astazi, ca sa mai improspatam pagina, m-am gandit sa va transmit niste crampeie in viata mea de la servici. Si pentru ca doamnele vor gasi neinteresante comentariile privitoare la render-farm si "filers performance", am sa prezint 2 scurte aspecte din spatele scenei, daca pot sa ma exprim asa, si iata ca am putut.
In primul rand, daca va intrebati cam ce consecinte ar putea avea faptul ca locul vostru de munca s-ar afla langa un studio de film, iata un mail pe care l-am primit deunazi:
-------- Original Message --------
Hi Animals,
We have been advised that there will be a machine gun being shot in Stage X for the day. It will be quite noisy, so do not be alarmed.
Fox are aware of it and if you have any questions you can contact xxxxxxx.
Thank you,
xx
----------------
Evident, in cateva reprize am crezut ca suntem in "Ziua cea mai lunga", sau "Pe frontul de vest nimic nou", dar macar nu ne-am alarmat, fiind atentionati... :)
In al doilea rand, v-am spus ca din cand in cand ne hranesc la servici acolo. Din cate stiam eu, joia organizeaza un bufet liber la pranz, dar se pare ca poti comanda si in restul zilelor. Nu stiu daca se plateste sau nu, o sa ma interesez. Dar nu asta vroiam sa zic, ci sa va spun ce se mananca (sau ce gen, pentru ca nu e niciodata aceeasi mancare). Daca va inchipuiati ca sunt niste sandvisuri modeste, sau chiar niste cascaval cu struguri si nuci, va inselati. La fel de adevarat este totusi ca portiile sunt mici (dar decente), in asa fel incat iti ia efectiv mai mult timp sa citesti numele felului de mancare decat sa-l ingurgitezi. Va dau un exemplu (de azi):
Wednesday 21 May at 11:50am by brady
lunch
- Fat fighter's choice, Baked fillet of Atlantic salmon on a bed of slowly cooked ratatouille with fresh basil and black pepper
- Pan tossed cayenne spiced chicken with spaghetti with mustard & mushroom cream sauce
- Crusty baguette filled with smoked ham, tasty cheese, avocado and mixed salad with a light spread of mustard mayonnaise
- Freshly tossed smoked chicken, sundried tomato & avocado salad with toasted macadamia nuts and balsamic dressing
- Grilled lamb cuttlets dusted in chrmula spice on whipped saffron potato with sweet chilli dressing and fresh chervil salad
- Grilled mushroom and spinach pasta with a creamy sundried tomato and leek sauce finished with cracked black pepper
Papa bun, careva?
In primul rand, daca va intrebati cam ce consecinte ar putea avea faptul ca locul vostru de munca s-ar afla langa un studio de film, iata un mail pe care l-am primit deunazi:
-------- Original Message --------
| Subject: | Message from Fox |
|---|---|
| Date: | Mon, 05 May 2008 11:05:41 +1000 |
We have been advised that there will be a machine gun being shot in Stage X for the day. It will be quite noisy, so do not be alarmed.
Fox are aware of it and if you have any questions you can contact xxxxxxx.
Thank you,
xx
----------------
Evident, in cateva reprize am crezut ca suntem in "Ziua cea mai lunga", sau "Pe frontul de vest nimic nou", dar macar nu ne-am alarmat, fiind atentionati... :)
In al doilea rand, v-am spus ca din cand in cand ne hranesc la servici acolo. Din cate stiam eu, joia organizeaza un bufet liber la pranz, dar se pare ca poti comanda si in restul zilelor. Nu stiu daca se plateste sau nu, o sa ma interesez. Dar nu asta vroiam sa zic, ci sa va spun ce se mananca (sau ce gen, pentru ca nu e niciodata aceeasi mancare). Daca va inchipuiati ca sunt niste sandvisuri modeste, sau chiar niste cascaval cu struguri si nuci, va inselati. La fel de adevarat este totusi ca portiile sunt mici (dar decente), in asa fel incat iti ia efectiv mai mult timp sa citesti numele felului de mancare decat sa-l ingurgitezi. Va dau un exemplu (de azi):
Wednesday 21 May at 11:50am by brady
lunch
- Fat fighter's choice, Baked fillet of Atlantic salmon on a bed of slowly cooked ratatouille with fresh basil and black pepper
- Pan tossed cayenne spiced chicken with spaghetti with mustard & mushroom cream sauce
- Crusty baguette filled with smoked ham, tasty cheese, avocado and mixed salad with a light spread of mustard mayonnaise
- Freshly tossed smoked chicken, sundried tomato & avocado salad with toasted macadamia nuts and balsamic dressing
- Grilled lamb cuttlets dusted in chrmula spice on whipped saffron potato with sweet chilli dressing and fresh chervil salad
- Grilled mushroom and spinach pasta with a creamy sundried tomato and leek sauce finished with cracked black pepper
Papa bun, careva?
Sunday, May 18, 2008
Weekend
Sambata am fost la o petrecere cu muzica populara. Una peste alta m-am simtit bine, desi cu siguranta nu a fost genul meu de sindrofie. Punctul culminant (pentru majoritatea celor prezenti, eu facand parte - sau fiind singurul - din minoritate) a fost sosirea unor belly-dancers, dadatori din buric pre dulcele grai al lui Eminescu, un el si o ea care au dat ce-au avut mai bun din ei timp de vreo jumatate de ora. Dupa primele 5 minute a fost evident ca el avea mai mult potential de dat din el decat avea ea de dat din ea.
Ba la un moment dat, asa cum sade bine oricarui spectacol de gen, au inceput sa ia si voluntari dintre invitati, spre marele amuzament al celor care dealtfel se uitau inspre colturile superioare ale incaperii spre a nu fi selectati. Daca aveati nevoie de un motiv sa va mandriti saptamana viitoare (desi acelasi motiv v-ar putea da si cosmaruri daca ati incerca sa vizualizati scena), atunci sa stiti ca prietenul vostru din Canada de curand aterizat in Sydney a reprezentat cu cinste La Belle Provence pe ringul de dans, unduindu-se [disgratios dealtfel] in ritmul muzicii orientale, cu un baston sclipitor pe cap (don't ask...) si urmand sfaturile binevoitoare ale dansatoarei din burici.
Duminica a trecut repede, o data pentru ca m-am trezit pe la 11 (Alex si Carmen, necunoscandu-ma indeajuns, au venit sa ma trezeasca de frica sa nu dorm prea mult si sa nu mai adorm seara).
A doua oara ca am plecat dupa pranz la o plimbare pe cat de placuta pe atat de "scurta", a trecut timpul foarte repede si inainte sa-mi dau seama s-a intunecat si m-am hotarat sa ma indrept spre casa.
Am plecat pe jos de la Alex si dupa o plimbare lejera de vreo 40 de minute am ajuns la statia de Ferry din Meadowbank. Am luat vaporul care mergea spre Circular Quay (in centru) si m-am pregatit de un voiaj pe apa de 45 de minute, in care eram sigur ca aveam sa fac o multime de poze, vremea fiind frumoasa si locurile prin care urmam sa trec - interesante.
Ajuns la Circular Quay, am coborat din Ferry si am facut o plimbare scurta in jurul Operei, dupa care am intrat in Gradina Botanica (chiar in spatele lui Opera House). Mi-am adus aminte de plimbarea pe care am facut-o cu un an jumate inainte impreuna cu Maria si Luca, cand ne-am oprit si am jucat fotbal pe pajiste, am vazut gaini inotatoare si lilieci uriasi (vulpi zburatoare), gradina de plante suculente si cactusi, un smochin urias care putea acoperi lejer 2 case normale, toate intr-un aer in care se combinau mirosurile multitudinii de plante si copaci in floare.
Nu stiu in ce masura o sa reuseasca pozele sa va redea imaginea unei dupa amieze aproape perfecte (ar fi fost pe de-a intregul daca as fi fost cu ai mei), dar sper sa va incite interesul de a ne vizita candva...
O saptamana usoara!
Ba la un moment dat, asa cum sade bine oricarui spectacol de gen, au inceput sa ia si voluntari dintre invitati, spre marele amuzament al celor care dealtfel se uitau inspre colturile superioare ale incaperii spre a nu fi selectati. Daca aveati nevoie de un motiv sa va mandriti saptamana viitoare (desi acelasi motiv v-ar putea da si cosmaruri daca ati incerca sa vizualizati scena), atunci sa stiti ca prietenul vostru din Canada de curand aterizat in Sydney a reprezentat cu cinste La Belle Provence pe ringul de dans, unduindu-se [disgratios dealtfel] in ritmul muzicii orientale, cu un baston sclipitor pe cap (don't ask...) si urmand sfaturile binevoitoare ale dansatoarei din burici.
 |
| Poze petrecere |
Duminica a trecut repede, o data pentru ca m-am trezit pe la 11 (Alex si Carmen, necunoscandu-ma indeajuns, au venit sa ma trezeasca de frica sa nu dorm prea mult si sa nu mai adorm seara).
A doua oara ca am plecat dupa pranz la o plimbare pe cat de placuta pe atat de "scurta", a trecut timpul foarte repede si inainte sa-mi dau seama s-a intunecat si m-am hotarat sa ma indrept spre casa.
Am plecat pe jos de la Alex si dupa o plimbare lejera de vreo 40 de minute am ajuns la statia de Ferry din Meadowbank. Am luat vaporul care mergea spre Circular Quay (in centru) si m-am pregatit de un voiaj pe apa de 45 de minute, in care eram sigur ca aveam sa fac o multime de poze, vremea fiind frumoasa si locurile prin care urmam sa trec - interesante.
Ajuns la Circular Quay, am coborat din Ferry si am facut o plimbare scurta in jurul Operei, dupa care am intrat in Gradina Botanica (chiar in spatele lui Opera House). Mi-am adus aminte de plimbarea pe care am facut-o cu un an jumate inainte impreuna cu Maria si Luca, cand ne-am oprit si am jucat fotbal pe pajiste, am vazut gaini inotatoare si lilieci uriasi (vulpi zburatoare), gradina de plante suculente si cactusi, un smochin urias care putea acoperi lejer 2 case normale, toate intr-un aer in care se combinau mirosurile multitudinii de plante si copaci in floare.
Nu stiu in ce masura o sa reuseasca pozele sa va redea imaginea unei dupa amieze aproape perfecte (ar fi fost pe de-a intregul daca as fi fost cu ai mei), dar sper sa va incite interesul de a ne vizita candva...
 |
| 2008-05-18 |
O saptamana usoara!
Thursday, May 15, 2008
Cu ce se mai ocupa romanul in Australia
Cine zice ca Australia e foarte diferita de Canada, se inseala amarnic. Distantele, temperaturile, limba (schimonosita oricum), prietenii, fauna (uneori e acelasi lucru) - sunt doar praf aruncat in ochiul ignorantului, ca sa duca mai departe prejudecatile.
N-am decat o luna si putin de Oz, si astazi, intamplator, plimbandu-ma printr-o suburbie predominant asiatica (Chatswood pre numele ei), am descoperit adevarul suprem. De multe ori nu-ti trebuie, calatorule, decat sa te intalnesti cu un lucru familiar, care iti deschide o poarta fermecata catre un taram atat de cunoscut tie, in care toate lucrurile sunt ca acasa, fetzele sunt prietenoase si pasarile cirpesc pe romaneste (cu accent quebecos) [n.a. trebuie sa inchei fraza asta, ca deja a inceput sa ma doara capul]
Iar eu, in seara asta, m-am intalnit cu un astfel de lucru:
Dupa cum lesne va puteti da seama deci, lucrurile nu sunt chiar atat de diferite (o sa trebuiasca aici sa imi cer scuze fata de cei care nu stiu despre ce e vorba, dar pe scurt, are legatura cu o seara geroasa de februarie, multa zapada, 15 prieteni si un cadou).
Azi am jucat iar fotbal. Am avut mare grija sa nu mai mananc [asa multe] fructe inainte de pranz, de parca de-aia m-ar fi trecut senzatiile tari saptamana trecuta, si nu din cauza ca mi-am dat duhul alergand 15 metri dupa o minge care imi facea in ciuda, incapatanandu-se sa stea la un metru de mine oricat de tare (sau de incet, in cazul meu) as fi alergat dupa ea. "Am facut o figura frumoasa", "o mare izbanda a sportului canadian", "experienta si-a spus cuvantul" - toate titluri extrase din presa de sport de maine, despre prestatia mea pe teren. In fine, n-a fost chiar asa, tot a trebuit sa intru de 2 ori in poarta, ca sa imi trag sufletul. Si nu e o figura de stil, chiar a trebuit sa trag de el ca la parama, ca altfel acolo imi ramanea.
La servici, am remarcat ca in general urmez un ciclu relativ regulat (pare a fi pleonasm "ciclu regulat", astept parerile avizate precum si provincia), in care o zi imi merge bine si una rau. Despre azi nu pot sa va spun decat ca ieri mi-a mers bine.
Hai sa va dau totusi si cateva informatii despre cele 2 mari proiecte care sunt in lucru la noi. Nu Happy Feet, ce-i drept (si nici Happy Feet 2, care se pare ca o sa se faca dar nu la A.L.), ci alte filme despre care incerc sa gasesc informatii pe internet si sa vi le dau.
...
Am gasit.
...
Primul este Australia (2008):
"Australia" is Baz Luhrmann's first feature film since the 2001 musical success Moulin Rouge! The highly anticipated film centres on an English aristocrat in the 1930s, played by Nicole Kidman, who comes to northern Australia to sell a cattle property the size of Belgium. After an epic journey across the country with a rough-hewn drover, Hugh Jackman, they are caught in the bombing of Darwin during World War II. Filming began late April 2007 & concluded December 19th 2007. The film is slated for a November 14 2008 release.
Alte detalii aici: http://www.australiamovie.net/
Al doilea e mai mare, e un film full CG (gen Happy Feet, daca vreti) si se cheama Guardians of Ga'Hoole (2010):
In a parallel universe, a cast of owls and magic transformations exists. The first book begins with a young barn owl being pushed out of his family's nest by his older brother and then being rescued by agents from a mysterious school for orphaned owls.
Detalii prea multe despre film n-am gasit, dar cartile se pare ca sunt cunoscute (sau ar trebui...) http://www.scholastic.com/gahoole/books.htm
Si, ca o ultima noutate, se pare ca blogul are cititori si in State (in New York si Colorado), nu stiu exact cine, dar sunt bineveniti (desi uneori mi-e teama ca ce scriu nu prea are sens fara substraturile pe care voi, cei cu care am indurat frigul si zapada, le cunoasteti...).
N-am decat o luna si putin de Oz, si astazi, intamplator, plimbandu-ma printr-o suburbie predominant asiatica (Chatswood pre numele ei), am descoperit adevarul suprem. De multe ori nu-ti trebuie, calatorule, decat sa te intalnesti cu un lucru familiar, care iti deschide o poarta fermecata catre un taram atat de cunoscut tie, in care toate lucrurile sunt ca acasa, fetzele sunt prietenoase si pasarile cirpesc pe romaneste (cu accent quebecos) [n.a. trebuie sa inchei fraza asta, ca deja a inceput sa ma doara capul]
Iar eu, in seara asta, m-am intalnit cu un astfel de lucru:
Dupa cum lesne va puteti da seama deci, lucrurile nu sunt chiar atat de diferite (o sa trebuiasca aici sa imi cer scuze fata de cei care nu stiu despre ce e vorba, dar pe scurt, are legatura cu o seara geroasa de februarie, multa zapada, 15 prieteni si un cadou).
Azi am jucat iar fotbal. Am avut mare grija sa nu mai mananc [asa multe] fructe inainte de pranz, de parca de-aia m-ar fi trecut senzatiile tari saptamana trecuta, si nu din cauza ca mi-am dat duhul alergand 15 metri dupa o minge care imi facea in ciuda, incapatanandu-se sa stea la un metru de mine oricat de tare (sau de incet, in cazul meu) as fi alergat dupa ea. "Am facut o figura frumoasa", "o mare izbanda a sportului canadian", "experienta si-a spus cuvantul" - toate titluri extrase din presa de sport de maine, despre prestatia mea pe teren. In fine, n-a fost chiar asa, tot a trebuit sa intru de 2 ori in poarta, ca sa imi trag sufletul. Si nu e o figura de stil, chiar a trebuit sa trag de el ca la parama, ca altfel acolo imi ramanea.
La servici, am remarcat ca in general urmez un ciclu relativ regulat (pare a fi pleonasm "ciclu regulat", astept parerile avizate precum si provincia), in care o zi imi merge bine si una rau. Despre azi nu pot sa va spun decat ca ieri mi-a mers bine.
Hai sa va dau totusi si cateva informatii despre cele 2 mari proiecte care sunt in lucru la noi. Nu Happy Feet, ce-i drept (si nici Happy Feet 2, care se pare ca o sa se faca dar nu la A.L.), ci alte filme despre care incerc sa gasesc informatii pe internet si sa vi le dau.
...
Am gasit.
...
Primul este Australia (2008):
"Australia" is Baz Luhrmann's first feature film since the 2001 musical success Moulin Rouge! The highly anticipated film centres on an English aristocrat in the 1930s, played by Nicole Kidman, who comes to northern Australia to sell a cattle property the size of Belgium. After an epic journey across the country with a rough-hewn drover, Hugh Jackman, they are caught in the bombing of Darwin during World War II. Filming began late April 2007 & concluded December 19th 2007. The film is slated for a November 14 2008 release.
Alte detalii aici: http://www.australiamovie.net/
Al doilea e mai mare, e un film full CG (gen Happy Feet, daca vreti) si se cheama Guardians of Ga'Hoole (2010):
In a parallel universe, a cast of owls and magic transformations exists. The first book begins with a young barn owl being pushed out of his family's nest by his older brother and then being rescued by agents from a mysterious school for orphaned owls.
Detalii prea multe despre film n-am gasit, dar cartile se pare ca sunt cunoscute (sau ar trebui...) http://www.scholastic.com/gahoole/books.htm
Si, ca o ultima noutate, se pare ca blogul are cititori si in State (in New York si Colorado), nu stiu exact cine, dar sunt bineveniti (desi uneori mi-e teama ca ce scriu nu prea are sens fara substraturile pe care voi, cei cu care am indurat frigul si zapada, le cunoasteti...).
Tuesday, May 13, 2008
Carnetul de conducere
M-am invoit de vineri de la servici ca sa pot sa merg azi de dimineata sa-mi iau carnetul. Fiindca am deja permis din Canada, nu mai trebuie sa dau examen, mi-l schimba in mod automat. Sau asa credeam eu.
M-am sculat de dimineata (mai tarzIu decat de obicei, ca doar nu trebuia sa ajung la servici) si m-am dus sa-mi iau carnetul de la tradus. E tradus aproximativ corect, cu exceptia faptului ca numele de familie imi e trecut "Vintila Radu" si prenumele "Ionut". Am 30 de zile sa cer corectura.
Inarmat acum cu traducerea, cu pasaportul, cu cardul de Medicare (nu stiu ce-o fi fost in mintea mea) m-am dus intins la RTA (un fel de SAAQ in La Belle Province sau Politia Capitalei in Bucuresti - stiti voi, langa Colentina) sa-mi depun dosarul si, in mod ideal, sa-mi faca si poza si sa-mi dea permisul.
Cu greu am putut sa-mi cred urechilor cand mi-a zis domnul de la ghiseu ca nu poate sa-mi dea carnetul. M-am apucat sa-l lamuresc;
- in primul rand, ca nu sunt vizitator, ci rezident (am fluturat viza) si prin urmare nu trebuie sa astept 6 luni, in al doilea rand ca stiu ca am dreptul sa conduc 3 luni de zile cu carnetul din Canada, dar eu vreau sa-l schimb acum si in al treilea rand ca asa sunt carnetele de conducere in Quebec, n-au data nasterii pe ele (el sustinea ca au uitat sa o treaca pe traducere).
Hotarat lucru, domnul, un vizionar dealtfel, se cam temea sa-mi dea dreptul de a sta indaratul unui volan de pe partea dreapta inainte de a fi el sigur ca nu o sa intru pe contrasens la prima intersectie.
Odata ce am inlaturat toate prejudecatile, i-am varat toate documentele prin gemulet si am asteptat. Dupa ce s-a uitat bine pe ele, s-a intors la mine cu un zambet triumfator si mi-a spus "imi pare rau, dar nu putem sa va dam carnet 'plin' pentru ca conduceti de mai putin de doi ani. In schimb, nu e nici o problema pentru unul de incepator". "Cum de doi ani?" m-am revoltat eu. "Conduc din 1990 si am carnet in Canada din 2001". "Se poate", mi-a raspuns el cu acelasi zambet victorios si dezarmant totodata, "dar pe carnet nu scrie asta".
Asa ca mi-a dat numarul lor de fax, sa sun la SAAQ si sa le spun sa imi trimita istoricul carnetului meu direct pe fax. Evident, eu nu pot sa ma interpun in proces, ca sa nu manaresc datele.
Odata resemnat ca n-o sa vad carnetul pentru ceva vreme, l-am intrebat ce trebuie sa fac pentru carnetul de motor, avand in vedere ca cel din Romania imi e valabil pana in 2010. In plus, carnetul e scris si in romana si in engleza (uimitor, cum de s-or fi gandit romanii la asa ceva?). Domnul de la ghiseu mi-a zis direct ca trebuie sa-l traduc la tradus oricum, "ca e mai bine". Chiar daca e in engleza.
Pai sa mai intelegi ceva?
M-am sculat de dimineata (mai tarzIu decat de obicei, ca doar nu trebuia sa ajung la servici) si m-am dus sa-mi iau carnetul de la tradus. E tradus aproximativ corect, cu exceptia faptului ca numele de familie imi e trecut "Vintila Radu" si prenumele "Ionut". Am 30 de zile sa cer corectura.
Inarmat acum cu traducerea, cu pasaportul, cu cardul de Medicare (nu stiu ce-o fi fost in mintea mea) m-am dus intins la RTA (un fel de SAAQ in La Belle Province sau Politia Capitalei in Bucuresti - stiti voi, langa Colentina) sa-mi depun dosarul si, in mod ideal, sa-mi faca si poza si sa-mi dea permisul.
Cu greu am putut sa-mi cred urechilor cand mi-a zis domnul de la ghiseu ca nu poate sa-mi dea carnetul. M-am apucat sa-l lamuresc;
- in primul rand, ca nu sunt vizitator, ci rezident (am fluturat viza) si prin urmare nu trebuie sa astept 6 luni, in al doilea rand ca stiu ca am dreptul sa conduc 3 luni de zile cu carnetul din Canada, dar eu vreau sa-l schimb acum si in al treilea rand ca asa sunt carnetele de conducere in Quebec, n-au data nasterii pe ele (el sustinea ca au uitat sa o treaca pe traducere).
Hotarat lucru, domnul, un vizionar dealtfel, se cam temea sa-mi dea dreptul de a sta indaratul unui volan de pe partea dreapta inainte de a fi el sigur ca nu o sa intru pe contrasens la prima intersectie.
Odata ce am inlaturat toate prejudecatile, i-am varat toate documentele prin gemulet si am asteptat. Dupa ce s-a uitat bine pe ele, s-a intors la mine cu un zambet triumfator si mi-a spus "imi pare rau, dar nu putem sa va dam carnet 'plin' pentru ca conduceti de mai putin de doi ani. In schimb, nu e nici o problema pentru unul de incepator". "Cum de doi ani?" m-am revoltat eu. "Conduc din 1990 si am carnet in Canada din 2001". "Se poate", mi-a raspuns el cu acelasi zambet victorios si dezarmant totodata, "dar pe carnet nu scrie asta".
Asa ca mi-a dat numarul lor de fax, sa sun la SAAQ si sa le spun sa imi trimita istoricul carnetului meu direct pe fax. Evident, eu nu pot sa ma interpun in proces, ca sa nu manaresc datele.
Odata resemnat ca n-o sa vad carnetul pentru ceva vreme, l-am intrebat ce trebuie sa fac pentru carnetul de motor, avand in vedere ca cel din Romania imi e valabil pana in 2010. In plus, carnetul e scris si in romana si in engleza (uimitor, cum de s-or fi gandit romanii la asa ceva?). Domnul de la ghiseu mi-a zis direct ca trebuie sa-l traduc la tradus oricum, "ca e mai bine". Chiar daca e in engleza.
Pai sa mai intelegi ceva?
Sunday, May 11, 2008
8 Mai - ziua Partidului
Stai cateodata si te gandesti, acum numai 19 ani sarbatoream pentru ultima data Ziua Partidului (si daca nu ma insel, din anul urmator am inceput sa sarbatorim - e adevarat, nu la acelasi nivel de mase - 10 mai, ziua Regelui. Cum ar fi fost sa fim regat si in Romania precum Canadienii si Australienii? In '90 am fi putut avea rege si l-am fi declarat (desi, in mod normal, regele il numeste) Guvernator General pe Iliescu. Ee? Ati mai fi plecat? Ati mai fi contribuit cu stoicism la bunastarea Reginei altora? A propos (ca de fapt aici vroiam sa va aduc), australienii se gandesc sa devina republica. Am plecat de la unii care se credeau gata sa fie independenti si am dat de altii care au aceiasi pitici pe creier, doar cu alta palarie.
Astia de-aici macar sunt mai moderati si inca n-am auzit in presa aluzii la tema asta.
Zice ca prin 1972, dupa vreun sfert de veac de guvernare liberala, australienii au ales un prim ministru labourist (socialist, mai pe limba noastra). Si unde nu mi ti-a venit asta si a bagat la reforme (a dat drepturi aborigenilor, a inceput sa retraga trupele din Vietnam, a facut invatamantul universitar gratuit, si cu toate astea 3 ani mai tarziu a pierdut majoritatea guvernului si au ajuns intr-un mare impas politic. Nici labouristul (prim ministru) si nici liberalul (liderul opozitiei) nu mai lasau sa treaca legi si atunci s-a trezit Guvernatorul general sa dizolve guvernul si sa-l puna pe liberal in frunte. Pai daca nu s-au revoltat toti australienii, (guvernatorul este numit de Regina si este reprezentantul ei in tara respective - Australia, ca si Canada) cum se poate sa se amestece regina in treburile lor, in orice caz, revolta mare. Dupa putine luni s-au facut alegeri anticipate si liberalul (cel numit de guvernator si cauza protestelor populare) a iesit prim ministru, cu majoritate covarsitoare. Cu alte cuvinte, dupa ce s-au revoltat bine, oamenii tot cu cel propus de Regina au votat :) Asa ca ce sa se mai republicanizeze?
----
N-am facut multe poze saptamana asta (am cateva din fata de la IMAX, unele din Chatswood de cand m-am dus sa ma interesez cum e cu asigurarile medicale si ultimele din Manly, dar cele pe care le-am facut le gasiti aici:
A, si o stire de ultima ora, asta-seara (duminica) ne-a sunat Alex sa mergem sa ii dam o mana de ajutor. Tocmai sparsese o banca. Am fost mandru cateva minute ca am un prieten spargator de banci (gandindu-ma nu neaparat ca ma imbogatesc, dar ca as putea oricand sa spun, in curtea scolii: "bai, tu stii pe cine cunosc eu? Pe Alex, care spare banci in timpul liber !".
Ce se intamplase era ca a avut de lucru la o banca, iar cand s-a dus la usa din spate sa o deschida, doar ce i-a dat un umar usurel si a zburat usa din tatani. Ne-am dus, am facut poze (sa ramana de proba, si) sa se vada ca usa era super-putrezita (desi era "blindata")... De fapt blindajul erau niste foi de metal puse pe niste scanduri putrezite rau, iar balamalele, care ar fi trebuit sa tina usa, iesisera impreuna cu o mana de lemn putrezit... De rasul lumii. Cand te gandesti ca altii se chinuie ani intregi sa intre intr-o banca, sapa tunele, fac planuri, inchiriaza masini puternice, iar altii se proptesc in usa bancii si aia cade. Pai e cinstit?
P.S. si nu (pentru cei interesati), n-a plecat cu banii.
Astia de-aici macar sunt mai moderati si inca n-am auzit in presa aluzii la tema asta.
Zice ca prin 1972, dupa vreun sfert de veac de guvernare liberala, australienii au ales un prim ministru labourist (socialist, mai pe limba noastra). Si unde nu mi ti-a venit asta si a bagat la reforme (a dat drepturi aborigenilor, a inceput sa retraga trupele din Vietnam, a facut invatamantul universitar gratuit, si cu toate astea 3 ani mai tarziu a pierdut majoritatea guvernului si au ajuns intr-un mare impas politic. Nici labouristul (prim ministru) si nici liberalul (liderul opozitiei) nu mai lasau sa treaca legi si atunci s-a trezit Guvernatorul general sa dizolve guvernul si sa-l puna pe liberal in frunte. Pai daca nu s-au revoltat toti australienii, (guvernatorul este numit de Regina si este reprezentantul ei in tara respective - Australia, ca si Canada) cum se poate sa se amestece regina in treburile lor, in orice caz, revolta mare. Dupa putine luni s-au facut alegeri anticipate si liberalul (cel numit de guvernator si cauza protestelor populare) a iesit prim ministru, cu majoritate covarsitoare. Cu alte cuvinte, dupa ce s-au revoltat bine, oamenii tot cu cel propus de Regina au votat :) Asa ca ce sa se mai republicanizeze?
----
N-am facut multe poze saptamana asta (am cateva din fata de la IMAX, unele din Chatswood de cand m-am dus sa ma interesez cum e cu asigurarile medicale si ultimele din Manly, dar cele pe care le-am facut le gasiti aici:
 |
| 2008-05-11 |
A, si o stire de ultima ora, asta-seara (duminica) ne-a sunat Alex sa mergem sa ii dam o mana de ajutor. Tocmai sparsese o banca. Am fost mandru cateva minute ca am un prieten spargator de banci (gandindu-ma nu neaparat ca ma imbogatesc, dar ca as putea oricand sa spun, in curtea scolii: "bai, tu stii pe cine cunosc eu? Pe Alex, care spare banci in timpul liber !".
Ce se intamplase era ca a avut de lucru la o banca, iar cand s-a dus la usa din spate sa o deschida, doar ce i-a dat un umar usurel si a zburat usa din tatani. Ne-am dus, am facut poze (sa ramana de proba, si) sa se vada ca usa era super-putrezita (desi era "blindata")... De fapt blindajul erau niste foi de metal puse pe niste scanduri putrezite rau, iar balamalele, care ar fi trebuit sa tina usa, iesisera impreuna cu o mana de lemn putrezit... De rasul lumii. Cand te gandesti ca altii se chinuie ani intregi sa intre intr-o banca, sapa tunele, fac planuri, inchiriaza masini puternice, iar altii se proptesc in usa bancii si aia cade. Pai e cinstit?
P.S. si nu (pentru cei interesati), n-a plecat cu banii.
Wednesday, May 07, 2008
O saptamana din viata unui muncitor australian
Numai uitandu-se la datele ultimelor bloguri, oricine (chiar si un student neavenit din Tei) isi poate da seama ca am inceput sa lucrez si timpul liber mi s-a redus drastic. Cineva mai introspect (sa zicem... un baiat ager de Colentina) ar vedea mai departe: ca nu mai scriu asa des fiindca ajung tarziu acasa. Ca atunci cand ajung acasa, la 8:44 seara (ora mea) batute fix suna Skype-ul si apare Luca ciufulit si ciufut (de obicei fiindca n-are voie sa se uite la televizor in timp ce isi ia micul dejun. Maria se invarte si ea prin casa, si amandoi se precipita catre usa la 7:13 (ora lor). In general, ultimele cuvinte pe care le aud, sunt "Incalta-te!. .... INCALTA-TE", "Nu mi-ai vazut cumva Backugan-ul rosu", "Unde-mi sunt pantofii?", Tronc - usa.
Asa ca incerc sa va fac acum un rezumat al saptamanii
Miercuri am fost la U23D. Am avut ceva emotii, ca intre timp mai convinsesem ceva lume sa vina sa il vada. Si de fapt mi-era teama ca cele 5 min pe care le-am vazut eu si mi-au placut, sa nu fie si singurele interesante (se mai intampla la filme...)
Din capul locului va spun, merita vazut. Eram curios si ce o sa zica Mihai si Lore, care au fost si la concert U2. Se pare ca experienta e total diferita de un concert adevarat. Nu mai buna sau mai proasta, dar complementara. 3D-ul asta reuseste cat de cat sa te puna in atmosfera si presarat cu ceva grafica (in majoritate cea de la concert, care era proiectata pe "ecranul" din spatele scenei) se transforma intr-o experienta chiar interesanta.
Singurul lucru de care pot sa ma plang si la care nu m-am asteptat, este ca stai asezat pe un scaun, intr-o atmosfera de concert, si tot ce poti sa faci e sa dai usor din picior si sa iti pleznesti usor palma de pulpa in ritmul muzicii. Oamenii din fata (de pe ecran) sar, canta, dau din maini, aplauda, aprind brichete, plang incearca sa-l atinga pe pe Bono, tu stai cu mainile incrucisate pe piept. E o discrepanta pe care in mod normal n-o simti, ca atunci cand te uiti la televizor nu-ti vine sa sari si sa faci pogo, la concertul asta insa, experienta e foarte imersiva.
Bono e foarte militant in schimb. A cantat de pace, de drepturile omului, de toleranta, de toate. Mare meserias. Una peste alta, sper sa va placa. Merita din plin, nu o sa va para rau!
---
Azi am jucat fotbal la pranz cu colegii. M-am dus increzator, ca o sa dam de cateva ori in minge, lejer, fara sa ne stresam. De cand am ajuns pe teren, mi s-a parut ciudat ca toti cei 3 care mai erau pe teren (colegi de-ai mei) aveau ghete de fotbal, pe bune (cu crampoane - de cauciuc, ce-i drept). Cand au aparut si ceilalti (14), mi-am dat seama ca eram singurul care aveam adidasi normali.
Fratilor, nu e ca in Canada. Am jucat si acolo fotbal la servici, si ne strangeam vreo 7-8 dintre care peste 2 stiau sa dea cu piciorul in minge. Ceilalti erau plini de bunavointa, dar care nu le mai lasa loc de talent (cred ca in categoria asta intram si eu)
Aici, cand au vazut ei ca suntem 9 contra 9, au zis sa mareasca terenul de nu mai zaream poarta cealalta. Am inceput sa jucam (eu - in echipa cu maieuri rosii de supraelastic). Dupa 2 sarje la poarta adversa, si aproximativ 4 minute de joc, m-am oprit sa-mi culeg bojocii de pe jos si sa-mi regasesc suflul pierdut pe undeva pe la poarta adversa. N-am mai fost asa de obosit nu mai stiu de cand. Dupa 10 minute ma taram pe gazon, si incercand sa urmaresc mingea macar cu ochii (o experienta dureroasa in sine...). Intre timp, toti ceilalti 17 jucatori arau terenul in lung si in lat, ca apucatii. Hotarat lucru, trebuie sa imi intru in forma. Cum imi ura Maria inainte sa plec la fotbal, "trebuie sa le arate Lãcã vreo doua..."
Va pun si niste poze dimprejurul biroului. In fiecare miercuri, in partea care acum e publica a Studiourilor Fox se organizeaza un fel de iarmaroc, talcioc, balci, sau cum vreti voi sa-i spuneti, unde australianul de rand poate (daca poate....) sa-si cumpere rosii organice cu 10$ kilul, branza puturoasa si uscata a carei pret nici macar nu e afectat si tot felul de articole, care mai de mancare, care mai de nu.
Aveti grija de voi, o sa incerc sa va scriu mai des.
Asa ca incerc sa va fac acum un rezumat al saptamanii
Miercuri am fost la U23D. Am avut ceva emotii, ca intre timp mai convinsesem ceva lume sa vina sa il vada. Si de fapt mi-era teama ca cele 5 min pe care le-am vazut eu si mi-au placut, sa nu fie si singurele interesante (se mai intampla la filme...)
Din capul locului va spun, merita vazut. Eram curios si ce o sa zica Mihai si Lore, care au fost si la concert U2. Se pare ca experienta e total diferita de un concert adevarat. Nu mai buna sau mai proasta, dar complementara. 3D-ul asta reuseste cat de cat sa te puna in atmosfera si presarat cu ceva grafica (in majoritate cea de la concert, care era proiectata pe "ecranul" din spatele scenei) se transforma intr-o experienta chiar interesanta.
Singurul lucru de care pot sa ma plang si la care nu m-am asteptat, este ca stai asezat pe un scaun, intr-o atmosfera de concert, si tot ce poti sa faci e sa dai usor din picior si sa iti pleznesti usor palma de pulpa in ritmul muzicii. Oamenii din fata (de pe ecran) sar, canta, dau din maini, aplauda, aprind brichete, plang incearca sa-l atinga pe pe Bono, tu stai cu mainile incrucisate pe piept. E o discrepanta pe care in mod normal n-o simti, ca atunci cand te uiti la televizor nu-ti vine sa sari si sa faci pogo, la concertul asta insa, experienta e foarte imersiva.
Bono e foarte militant in schimb. A cantat de pace, de drepturile omului, de toleranta, de toate. Mare meserias. Una peste alta, sper sa va placa. Merita din plin, nu o sa va para rau!
---
Azi am jucat fotbal la pranz cu colegii. M-am dus increzator, ca o sa dam de cateva ori in minge, lejer, fara sa ne stresam. De cand am ajuns pe teren, mi s-a parut ciudat ca toti cei 3 care mai erau pe teren (colegi de-ai mei) aveau ghete de fotbal, pe bune (cu crampoane - de cauciuc, ce-i drept). Cand au aparut si ceilalti (14), mi-am dat seama ca eram singurul care aveam adidasi normali.
Fratilor, nu e ca in Canada. Am jucat si acolo fotbal la servici, si ne strangeam vreo 7-8 dintre care peste 2 stiau sa dea cu piciorul in minge. Ceilalti erau plini de bunavointa, dar care nu le mai lasa loc de talent (cred ca in categoria asta intram si eu)
Aici, cand au vazut ei ca suntem 9 contra 9, au zis sa mareasca terenul de nu mai zaream poarta cealalta. Am inceput sa jucam (eu - in echipa cu maieuri rosii de supraelastic). Dupa 2 sarje la poarta adversa, si aproximativ 4 minute de joc, m-am oprit sa-mi culeg bojocii de pe jos si sa-mi regasesc suflul pierdut pe undeva pe la poarta adversa. N-am mai fost asa de obosit nu mai stiu de cand. Dupa 10 minute ma taram pe gazon, si incercand sa urmaresc mingea macar cu ochii (o experienta dureroasa in sine...). Intre timp, toti ceilalti 17 jucatori arau terenul in lung si in lat, ca apucatii. Hotarat lucru, trebuie sa imi intru in forma. Cum imi ura Maria inainte sa plec la fotbal, "trebuie sa le arate Lãcã vreo doua..."
Va pun si niste poze dimprejurul biroului. In fiecare miercuri, in partea care acum e publica a Studiourilor Fox se organizeaza un fel de iarmaroc, talcioc, balci, sau cum vreti voi sa-i spuneti, unde australianul de rand poate (daca poate....) sa-si cumpere rosii organice cu 10$ kilul, branza puturoasa si uscata a carei pret nici macar nu e afectat si tot felul de articole, care mai de mancare, care mai de nu.
 |
| 2008-05-07 |
Aveti grija de voi, o sa incerc sa va scriu mai des.
Saturday, May 03, 2008
3 mai - hai hui prin Sydney
De mult n-am mai asteptat asa nerabdator un weekend. Avand in vedere ca e prima oara, dupa noiembrie anul trecut, cand muncesc de-adevaratelea, e oarecum de inteles.
Desi e cam devreme (chiar daca am gasi un apartament care sa ne placa tot n-am putea sa-l inchiriem, cel putin pana nu scapam de cel din Montreal) am zis totusi sa ma duc pe la apartamentele pe care le vedeam scoase la inchiriat, care aveau vizIte libere.
Pentru ca m-am trezit tarziu astazi si vizitele de la ora 10 s-au petrecut in timp ce eu tocmai incingeam tigaia pentru oua, mi-a mai ramas un singur apartament de vazut, de la ora 1. Cum am facut, cum n-am facut, am pierdut legatura la autobuzul care m-ar fi dus pana la adresa respectiva (recunosc ca aici autobuzele nu sunt nici pe departe la fel de punctuale ca in Montreal) si am facut o alta combinatie de autobuz cu mers pe jos (pe niste strazi urcand si coborand pe dealuri, de mi-am scuipat bojocii prin Neutral Bay). Asta m-a adus la vizita libera cu vreo 10 minute inainte de sfarsit si totusi la cateva minute dupa ce agenta incuiase apartamentul. Mi-am adus aminte ca am vazut o dna respectabila in parcare si am banuit ca ea era agenta, asa ca m-am napustit ca un apucat pe scari sa o prind din urma. Am ajuns-o exact cand sa suia in masina: mi-a explicat calm, masurandu-ma din ochi si transformand (probabil mental) centimetrii si kilogramele in dolari pe saptamana de chirie, si scazand valoarea tricoului pe care il aveam pe mine (aduceti-mi aminte data viitoare cand merg sa inchiriez apartament, sa ma duc in camasa), mi-a spus cu un zambet intelegator ca a primit o oferta pentru apartament... I-am raspuns cu zambetul meu cel mai fermecator, ca as vrea sa ma mut prin iunie-iulie si nu acu, imediat, asa ca am ramas prieteni si tot ca intre prieteni mi-a spus ca daca tinem legatura, poate o sa-mi gasesc un loc de inchiriat... Multumesc
AM plecat agale si mi-am petrecut aproape toata dupa amiaza plimbandu-ma prin cartier. O sa va las sa va uitati pe poze, care ilustreaza cat de cat fidel traseul meu. Ca mentiuni speciale, m-au surprins terenul de tenis de pe acoperisul unui bloc de cateva etaje (o sa vedeti pozele), tanarul australian care tara dupa el un calorifer electric nou cumparat, o motocicleta Badass tare interesanta cam toata plimbarea prin Kirribilli si locurile de acolo unde poti vedea opera fata in fata (echivalent ar fi un apartament la Paris chiar in buza turnului Eiffel)
Hasta luego!
Desi e cam devreme (chiar daca am gasi un apartament care sa ne placa tot n-am putea sa-l inchiriem, cel putin pana nu scapam de cel din Montreal) am zis totusi sa ma duc pe la apartamentele pe care le vedeam scoase la inchiriat, care aveau vizIte libere.
Pentru ca m-am trezit tarziu astazi si vizitele de la ora 10 s-au petrecut in timp ce eu tocmai incingeam tigaia pentru oua, mi-a mai ramas un singur apartament de vazut, de la ora 1. Cum am facut, cum n-am facut, am pierdut legatura la autobuzul care m-ar fi dus pana la adresa respectiva (recunosc ca aici autobuzele nu sunt nici pe departe la fel de punctuale ca in Montreal) si am facut o alta combinatie de autobuz cu mers pe jos (pe niste strazi urcand si coborand pe dealuri, de mi-am scuipat bojocii prin Neutral Bay). Asta m-a adus la vizita libera cu vreo 10 minute inainte de sfarsit si totusi la cateva minute dupa ce agenta incuiase apartamentul. Mi-am adus aminte ca am vazut o dna respectabila in parcare si am banuit ca ea era agenta, asa ca m-am napustit ca un apucat pe scari sa o prind din urma. Am ajuns-o exact cand sa suia in masina: mi-a explicat calm, masurandu-ma din ochi si transformand (probabil mental) centimetrii si kilogramele in dolari pe saptamana de chirie, si scazand valoarea tricoului pe care il aveam pe mine (aduceti-mi aminte data viitoare cand merg sa inchiriez apartament, sa ma duc in camasa), mi-a spus cu un zambet intelegator ca a primit o oferta pentru apartament... I-am raspuns cu zambetul meu cel mai fermecator, ca as vrea sa ma mut prin iunie-iulie si nu acu, imediat, asa ca am ramas prieteni si tot ca intre prieteni mi-a spus ca daca tinem legatura, poate o sa-mi gasesc un loc de inchiriat... Multumesc
AM plecat agale si mi-am petrecut aproape toata dupa amiaza plimbandu-ma prin cartier. O sa va las sa va uitati pe poze, care ilustreaza cat de cat fidel traseul meu. Ca mentiuni speciale, m-au surprins terenul de tenis de pe acoperisul unui bloc de cateva etaje (o sa vedeti pozele), tanarul australian care tara dupa el un calorifer electric nou cumparat, o motocicleta Badass tare interesanta cam toata plimbarea prin Kirribilli si locurile de acolo unde poti vedea opera fata in fata (echivalent ar fi un apartament la Paris chiar in buza turnului Eiffel)
 |
| 2008-05-03 |
Hasta luego!
Friday, May 02, 2008
U23D - va recomand calduros...
... si va garantez ca o sa fie cea mai imersiva experienta 3D de pana acum si inca ceva de-acum incolo (probabil pana o sa apara filmul Avatar al lui James Cameron)
Se pare ca a ajuns si in Sydney. Ce e ciudat e ca ruleaza doar cateva zile:
Saturday, 3 May
7:00pm
Sunday, 4 May
4:00pm
Monday, 5 May
7:00pm
Tuesday, 6 May
7:00pm, 9:00pm
Wednesday, 7 May
7:00pm
Se pare ca a ajuns si in Sydney. Ce e ciudat e ca ruleaza doar cateva zile:
Saturday, 3 May
7:00pm
Sunday, 4 May
4:00pm
Monday, 5 May
7:00pm
Tuesday, 6 May
7:00pm, 9:00pm
Wednesday, 7 May
7:00pm
Subscribe to:
Posts (Atom)