Trebuie sa apuc sa scriu un post si in 2011.
Nu stiu de ce nu mai scriem. Poate de lene, poate ca ne-am asezat in fine aici in noua noastra tara si rutina ne face ma blazati.
Mie personal mi-e inca dor de Canada si de Montreal.
Nu s-a intamplat mare lucru in ultimul an. Poate doar ca am vandut apartamentul si acum inchiriem din nou in apropierea primului nostru apartament (cel din Coogee).
Apropos de asta (de noi care suntem ca tiganii cu cortul) ca sa divaghez puntin, am fost la un moment dat la un birou Medicare sa cer inapoi o fractiune din banii pe care-i dadusem pe o consultatie la genunchiul meu beteag.
Doamna de la ghiseu imi ia cardul medicare, il scaneaza si realizeaza ca nu l-am folosit niciodata de cand il aveam (din 2006), la care ma intreaba daca mi-am schimbat adresa. Eu ma gandesc putin si-i spun ca da. Imi zice (foarte vigilenta, s-o fi gandit ca mi-am facut cardul pe genunchi acasa): "stiti ce adresa avem noi in sistem?".
eu: "Nu. Pe cea din Frenchmans?"
ea: "Nu!",
eu:"Coogee Bay rd?"
ea: "Nu!"
eu:" Alison Rd?"
ea: Nu! si nu e o adresa de pe-aici."
eu: "Aaaa!Normanhurst?"
ea (fericita ca in sfarsit m-am prins):"YES! How many times have you moved?"
eu: "4 maybe 5!"
Mi-a trecut ultima adresa, mi-a dat banii si m-a lasat sa ma duc in durerea mea (de genunchi).
Cum spuneam, in afara de a nu-stiu-cata mutare, n-am mai facut nimic demn de mentionat in anul de cand n-am mai scris.
Luca merge in continuare la inot si la scoala franceza, eu la aeroport si Radu la animalele cele logice.
Ieri a fost prima zi de primavara calendaristica dupa o iarna nu foarte friguroasa dar ploioasa. In iulie a plouat la Sydney (in doar 4 zile) cam cat ploua in mod normal in toata iarna. Turna cu galeata, imaginati-va o ploaie torentiala care tine 4 zile. Nice!
Dar sa(-mi) revin din batutul campilor si sa ma intorc la apartementul nostru de care cu oarece nostalgie ne-am despartit. L-am vandut pentru ca nu ne placea cladirea, el era foarte pe gustul nostru, luminos curat si am fi putut sa mai stam acolo o buna vreme fara sa fie nevoie sa facem ceva.
Problema, in Sydney, cu zonele de langa plaja e faptul ca populatia e relativ ciudata. Ai si familii, dar parca predomina (in special in blocuri) grupurile de tineri care inchiriaza la gramada un apartament. Chiriile sunt scumpe dar daca le imparti la 4-5 oameni, e deja bine.
Era la noi pe etaj un apartament in care cred ca stateau 3 baieti, dar fiecare avea si cate o mandra (cel putin) si mai erau si fumatori. Cand ajungeai la noi la etaj mirosea a bere si tigari, si uneori n-aveau loc sa stea la telefon in casa, asa ca ieseau pe culoar.
In fine, cert e ca i-am facut gaura in cap lui Radu si am vandut.
Acum in cladirea in care inchiriem par sa fie mai mult familii, dar chiar in apartamentul de langa noi stau 2 tipi, unul e ok, in banca lui. Celalat, in viziunea mea si al lui Radu, arhetipul tradie-ului australian. Nu prea multa scoala, dupa cum vorbeste, imbracat in permanenta in short de baie si maieu cu muschi, cand e frig rau, mai poarta un hoodie (hanorac), sapca, dar e forever in slapi. Nu pare totusi sa fie tradie pentru ca nu pare sa lucreze. Naiba stie din ce se intretine (chiria nu e mica si masina lui e noua), poate vinde droguri...
Detine una bucata Mazda sport (de-aia joasa si cu 2 locuri) pe care o pleaca de pe loc de zici ca-i pe autostrada si nu intr-un garaj de 30 metri, unde trebuie sa astepti 20" sa se deschida usa. In plus cand ajunge acasa stie tot blocul ca el vorbeste ca pe camp, cat il tin bojocii (uneori am senzatia ca vorbeste chiar de unul singur).
Am zis ca e arhetipul tanarului australian, pentru ca noua ni se pare ca orice australian "true blue" trece prin faza asta. Inainte de a se insura si aseza la casa lui, lucru care se intampla relativ tarziu, copilaresc putin (mai mult, uneori, pana pe la 40 de ani) cu bautura in exces, mers la meci, surf si cam atat.
Am generalizat putin pentru impresie artistica, dar doar putin. Exista si exceptii, dar ele sunt asa cum le zice numele, exceptii.
Si pentru ca veni vorba despre aussies, mai nou am doi in familie. Radu si Luca au tripla cetatenie. Eu mai am de asteptat pana prin octombrie, dupa care voi aplica, nu de alta dar de cand imi doresc sa votez si simt ca urmatoarele alegeri sunt aproape.
Radu si Luca au avut ceremonia la Primaria din Randwick si a fost prezent reprezentantul in Parlament, (comunist, dar simpatic) care numai intamplarea face sa fie una si aceeasi persoana cu solistul trupei Midnight Oil. :D Baietii au primit cate o planta, ca si in Canada, doar ca nu-s artari ci ceva boschete uscativ, sau niste flori si ele cam firave. Luca pana la urma si-a ales o floricica movulie.
In vacanta n-am mai fost anul asta. Am vrut sa mergem in Florida cu gasca noastra montrealeza, dar nu s-a legat din pricina preturilor scandaloase la biletele de avion. In plus in Decembrie vine mama si vreau sa-mi tin vacanta sa pot petrece timp cu ea.
Am fost cam 6 zile in Gold Coast si cand vine mama mergem in Hamilton Island pentru inca 6 zile.
Planul e ca in 2012, in august probabil sa mergem in Franta sa ne vedem nepotica cea noua (Roni), iar eu sa-mi sarbatoresc cele 40 de primaveri. :O
PS: M-am uitat in blog de curand si am gasit postul asta scris in 2011 asa ca-l public acum, numai un an mai tarziu. :D
Intre timp am devenit si eu cetateanca de nadejde, si cum ziceam abia astept sa-mi exercit "obligatia" de a vota. Din pacate alegerile aticipate pe care le asteptam inca nu s-au intamplat, dar cel mai tarziu la anul vom vota! :D (diabolic laugh)
A! si ne-am mutat iar, pentru a cata oara!
A+
MRL
Friday, April 27, 2012
Tuesday, December 07, 2010
...and we're back!
Stim ca n-am mai scris de anul trecut din primavara voastra si toamna noastra, asa ca ar cam fi timpul sa mai facem un update.
Eu una am ramas tot unde eram: aeroport, acelasi job, nici avansat nici regresat, doar ca-s mai batrana cu un an.
Pe Luca, sarmanul, l-am mutat in septembrie la scoala fraceza care functioneaza dupa programul emisferei nordice, deci a inceput un an pe care mai avea putin si-l termina in sistemul australian. E oarecum obisnuit acum, dar nu e in culmea fericirii. E greu s-o iei de la aproape inceput cu franceza.
Altfel inoata ca de obicei si inca ii place, desi pentru ca n-a mai crescut DELOC in ultimele cateva luni, timpii lui cam stau pe loc si e nitzel demotivat.
Radu a reinoit iar (a cata oara nici nu mai stiu), contractul cu Animalele Logice, de data asta pe o pozitite superioara si pentru inca doi ani, cel putin. Si-a mai cumparat o motocicleta, si acum trebuie sa le ingrijeasca pe amandoua.
Spot, care a invatat in cele din urma, sa zboare a fugit de-acasa pe 31 Decembrie 2009. L-am mai auzit o vreme ciripind prin copacii din fata casei, dar acum nu mai stim cand e el sau altul dintre sutele de lorikeets ce vietuiesc prin preajma. Ii dorim sa fie sanatos si sa-si gaseasca o mandra.
In ianuarie pe la sfarsit ne-am procopsit cu Chewy, un Alexandrine Parrot, pe care mi l-a daruit un coleg de la servici.
Ati putea crede ca a fost un lucru bun ca l-am primit pe gratis, dar de fapt a fost ca atunci cand Lavinia mi-a dat de ziua mea o vaza cu un water lily in care cica puteai sa pui un peshte beta. Am luat pestele cu 5 dolari de la Pet Shop si dupa ce m-am documentat pe net, am cumparat acvariu, filtru, hranitoate automata, etc.
Asa a fost si cu papagalul Chewy. Nu avea loc in cusca lui Spot pentru ca are o coada de juma' de metru, asa ca am luat cusca mai mare $350, jucarii sa nu se plictiseasca odorul $100, bat cu ventuze de lipit pe geamul de la dus ca micutul sa se poata imbaia $50, mancare, vitamine, spray de pureci, etc. $50.
Dincolo de cat de "scumpa" e gaina, e si foarte draguta. A invatat foarte repede sa spuna lucruri asa ca acum are un repertoriu destul de bogat cu care ne delecteaza dimineata si seara. Zice: "Give me a kisss!xo,xo,xo Thank you!", "Ce faci?","Good boy Chew!"(nu stiu de ce nu zice Chewy), "Hi Chewy!", in striga pe Radu, canta "Sur le pont d'Avignon, on y danse tous en rond!", miauna ca o pisica, si de cand am fost in vacanta si l-am lasat la un magazin, a invatat sa fluiere ca un canar si probabil ca alte zburatoare de pe-acolo.
Anul trecut in octombrie ne-au vizitat Pacepii cu pitica lor. A fost super, pentru noi cel putin, sper ca si pentru ei. Am si au batut Sydney-ul in lung si lat si am fost cu totii vreo 3-4 zile in Gold Coast. Am facut sute de poze, sa putem sa ne uitam la ele dupa ce pleaca si sa nu ni se para ca am visat.
Cand i-am luat de la Aeroport si i-am dus acasa, m-am intors la birou sa le dau ragazul sa se odihneasca putin, dar la pranz nu m-am putut abtine si m-am dus sa-i vad. Ne-am intalnit pe plaja de langa noi si in vreme ce ma apropiam de ei aveam o senzatie asa de nefiresc, dar si de mare bucurie, sa-i vad acolo pe nisip pe toti trei.
Cele trei saptamani cat au stat cu noi au trecut imediat si ne-a parut extrem de rau sa-i vedem plecand, dar.... aveam o surpriza pentru ei.
Ne cumparaseram bilete sa mergem in Canada in noiembrie inca inainte sa vina ei, asa ca nici nu se dezmeticisera bine din jetlag cand au avut ocazia sa ne vada din nou.
Cum ziceam, pe 12 noiembrie ne-am imbarcat intr-un zbor cu destinatia New-York, unde urma sa inchiriem o masina si sa fugim mancand pamantul spre Montreal.
Zis-si-facut, ajunsi la NY cu toata oboseala, am luat masina si am taiat-o spre casa.
Radu a condus ca un erou, ba chiar a baut si cafele, lucru care nu-i sta in caracter. :D
Am ajuns la La Prerie pe la 6 fara 10 si imediat ne-am pus sa batem la usa Pacepilor ca descreieratii. Bietii oameni inca dormeau, evident. Au iesit din dormitor si au inceput sa coboare scarile spre intrare (noi ii vedeam prin marginile geamurilor de la usa), unul dupa altul cu parul valvoi strigand cat puteau ei mai infricosator: "Who's there?".
Noi nimic, nici un raspuns, bateam in continuare cu pumnii de se zgaltaia usa, prapadindu-ne de ras. Pana la urma s-au uitat si ei prin geam si au vazut trei momai, doua mari si una mica si intr-un tarziu s-au prins cine eram.
Ne-au bombanit, dar mai mult s-au bucurat, ne-au bagat in casa unde Olga se dadea grozava, ca ea stia, ca o sa venim ca n-am plans cand au plecat ei de la Sydney si bla, bla. Dar dupa lupta multi viteji se-arata, de fapt cu 5 minute mai devreme se ascundea dupa Pacepa cand cobora scarile si-i tremurau pantalonii de pijama pe dansa.
In fine, dupa ce s-au calmat si si-au facut cele treburi de dimineata, ne-am pornit cu totii s-o ducem pe Emma la gradinita. 5 oameni sa duca un copil la gradinita, dar a fost haios sa o vedem acolo - ea era foarte mandra de faptul ca e acompaniata de atata lume, iar noi am venit tocmai din Australia s-o ducem la gradi.
Pacepii s-au dus la serviciile lor si noi am plecat spre vestul insulei ca sa-i mai speriem si pe altii. Respectiv pe Sultani, dintre care doar Cristina (sefa casei, sau sultanca) stia ca venim. Luca tremura de bucurie ca avea, in sfarsit sa-l revada pe Paul.
Intr-un tarziu am ajus si dupa pupaturi si imbratisari multiple, ne-am odihnit pentru ce avea sa vina seara.
De-aici stiti cam toti povestea. A fost o saptamana cat se poate de incarcata, dar la modul cel mai placut posibil pentru noi Vintilii, saptamana care s-a finalizat cu marea petrecere de la Lavinia si Bogdan, petrecere altfel numita in mod conspirativ "la carat de mese de gradina". ;D
I-am vazut si pe Florin, Nina si Andrei, lucru nemaipoment, pentru ca daca nu veneau ei, ar fi fost norul vacantei noastre, era imposibil ca in cele cateva zile sa fi "dat o fuga" (efectiv) si la Toronto. Multumim!
Sunteti fiecare in parte nemaipomenti, iar luati in grup depasiti tot ce un om poate sa spere de la prietenii lui. Suntem forte norocosi!
La plecare am ramas pentru inca 5 zile in NY si apoi back DU.
Ca alte highlights ale anului trecut, au mai fost:
Promit ca revin cu 2010.
Eu una am ramas tot unde eram: aeroport, acelasi job, nici avansat nici regresat, doar ca-s mai batrana cu un an.
Pe Luca, sarmanul, l-am mutat in septembrie la scoala fraceza care functioneaza dupa programul emisferei nordice, deci a inceput un an pe care mai avea putin si-l termina in sistemul australian. E oarecum obisnuit acum, dar nu e in culmea fericirii. E greu s-o iei de la aproape inceput cu franceza.
Altfel inoata ca de obicei si inca ii place, desi pentru ca n-a mai crescut DELOC in ultimele cateva luni, timpii lui cam stau pe loc si e nitzel demotivat.
Radu a reinoit iar (a cata oara nici nu mai stiu), contractul cu Animalele Logice, de data asta pe o pozitite superioara si pentru inca doi ani, cel putin. Si-a mai cumparat o motocicleta, si acum trebuie sa le ingrijeasca pe amandoua.
Spot, care a invatat in cele din urma, sa zboare a fugit de-acasa pe 31 Decembrie 2009. L-am mai auzit o vreme ciripind prin copacii din fata casei, dar acum nu mai stim cand e el sau altul dintre sutele de lorikeets ce vietuiesc prin preajma. Ii dorim sa fie sanatos si sa-si gaseasca o mandra.
In ianuarie pe la sfarsit ne-am procopsit cu Chewy, un Alexandrine Parrot, pe care mi l-a daruit un coleg de la servici.
Ati putea crede ca a fost un lucru bun ca l-am primit pe gratis, dar de fapt a fost ca atunci cand Lavinia mi-a dat de ziua mea o vaza cu un water lily in care cica puteai sa pui un peshte beta. Am luat pestele cu 5 dolari de la Pet Shop si dupa ce m-am documentat pe net, am cumparat acvariu, filtru, hranitoate automata, etc.
Asa a fost si cu papagalul Chewy. Nu avea loc in cusca lui Spot pentru ca are o coada de juma' de metru, asa ca am luat cusca mai mare $350, jucarii sa nu se plictiseasca odorul $100, bat cu ventuze de lipit pe geamul de la dus ca micutul sa se poata imbaia $50, mancare, vitamine, spray de pureci, etc. $50.
Dincolo de cat de "scumpa" e gaina, e si foarte draguta. A invatat foarte repede sa spuna lucruri asa ca acum are un repertoriu destul de bogat cu care ne delecteaza dimineata si seara. Zice: "Give me a kisss!xo,xo,xo Thank you!", "Ce faci?","Good boy Chew!"(nu stiu de ce nu zice Chewy), "Hi Chewy!", in striga pe Radu, canta "Sur le pont d'Avignon, on y danse tous en rond!", miauna ca o pisica, si de cand am fost in vacanta si l-am lasat la un magazin, a invatat sa fluiere ca un canar si probabil ca alte zburatoare de pe-acolo.
Anul trecut in octombrie ne-au vizitat Pacepii cu pitica lor. A fost super, pentru noi cel putin, sper ca si pentru ei. Am si au batut Sydney-ul in lung si lat si am fost cu totii vreo 3-4 zile in Gold Coast. Am facut sute de poze, sa putem sa ne uitam la ele dupa ce pleaca si sa nu ni se para ca am visat.
Cand i-am luat de la Aeroport si i-am dus acasa, m-am intors la birou sa le dau ragazul sa se odihneasca putin, dar la pranz nu m-am putut abtine si m-am dus sa-i vad. Ne-am intalnit pe plaja de langa noi si in vreme ce ma apropiam de ei aveam o senzatie asa de nefiresc, dar si de mare bucurie, sa-i vad acolo pe nisip pe toti trei.
Cele trei saptamani cat au stat cu noi au trecut imediat si ne-a parut extrem de rau sa-i vedem plecand, dar.... aveam o surpriza pentru ei.
Ne cumparaseram bilete sa mergem in Canada in noiembrie inca inainte sa vina ei, asa ca nici nu se dezmeticisera bine din jetlag cand au avut ocazia sa ne vada din nou.
Cum ziceam, pe 12 noiembrie ne-am imbarcat intr-un zbor cu destinatia New-York, unde urma sa inchiriem o masina si sa fugim mancand pamantul spre Montreal.
Zis-si-facut, ajunsi la NY cu toata oboseala, am luat masina si am taiat-o spre casa.
Radu a condus ca un erou, ba chiar a baut si cafele, lucru care nu-i sta in caracter. :D
Am ajuns la La Prerie pe la 6 fara 10 si imediat ne-am pus sa batem la usa Pacepilor ca descreieratii. Bietii oameni inca dormeau, evident. Au iesit din dormitor si au inceput sa coboare scarile spre intrare (noi ii vedeam prin marginile geamurilor de la usa), unul dupa altul cu parul valvoi strigand cat puteau ei mai infricosator: "Who's there?".
Noi nimic, nici un raspuns, bateam in continuare cu pumnii de se zgaltaia usa, prapadindu-ne de ras. Pana la urma s-au uitat si ei prin geam si au vazut trei momai, doua mari si una mica si intr-un tarziu s-au prins cine eram.
Ne-au bombanit, dar mai mult s-au bucurat, ne-au bagat in casa unde Olga se dadea grozava, ca ea stia, ca o sa venim ca n-am plans cand au plecat ei de la Sydney si bla, bla. Dar dupa lupta multi viteji se-arata, de fapt cu 5 minute mai devreme se ascundea dupa Pacepa cand cobora scarile si-i tremurau pantalonii de pijama pe dansa.
In fine, dupa ce s-au calmat si si-au facut cele treburi de dimineata, ne-am pornit cu totii s-o ducem pe Emma la gradinita. 5 oameni sa duca un copil la gradinita, dar a fost haios sa o vedem acolo - ea era foarte mandra de faptul ca e acompaniata de atata lume, iar noi am venit tocmai din Australia s-o ducem la gradi.
Pacepii s-au dus la serviciile lor si noi am plecat spre vestul insulei ca sa-i mai speriem si pe altii. Respectiv pe Sultani, dintre care doar Cristina (sefa casei, sau sultanca) stia ca venim. Luca tremura de bucurie ca avea, in sfarsit sa-l revada pe Paul.
Intr-un tarziu am ajus si dupa pupaturi si imbratisari multiple, ne-am odihnit pentru ce avea sa vina seara.
De-aici stiti cam toti povestea. A fost o saptamana cat se poate de incarcata, dar la modul cel mai placut posibil pentru noi Vintilii, saptamana care s-a finalizat cu marea petrecere de la Lavinia si Bogdan, petrecere altfel numita in mod conspirativ "la carat de mese de gradina". ;D
I-am vazut si pe Florin, Nina si Andrei, lucru nemaipoment, pentru ca daca nu veneau ei, ar fi fost norul vacantei noastre, era imposibil ca in cele cateva zile sa fi "dat o fuga" (efectiv) si la Toronto. Multumim!
Sunteti fiecare in parte nemaipomenti, iar luati in grup depasiti tot ce un om poate sa spere de la prietenii lui. Suntem forte norocosi!
La plecare am ramas pentru inca 5 zile in NY si apoi back DU.
Ca alte highlights ale anului trecut, au mai fost:
- a doua zi dupca ce-am revenit din vacanta, Radu a inotat ca un erou in jurul insulei din Coogee (2.4km) si a ajuns intreg la mal sper bucuria mea nemasurata. Detaliile le cunoasteti. :D
- I-am cunoscut pe Dana si Gilles prin marinimia surorilor Miki si Cristina. Am chiar petrecut revelionul 2009-2010 impreuna pe meleaguri canadiene - adica la ambasada.
- am cumparat apartamentul, pe care acum ne gandim deja daca n-ar fi cazul sa-l vindem.
- l-am cunoscut si gazduit pe G care tocmai emigra in Aus (prietenul nostru acum) pe sistemul "pay it forward", pentru ca n-am avea vreodata cum sa ne recompensam fata de Adi si Tutu care ne-au tinut la ei in 2006 si Carmen si Alex care l-au gazduit atata amar de vreme pe asocialul de Radu in 2008.
Promit ca revin cu 2010.
Tuesday, May 26, 2009
Stiu ca n-am mai scris de mult, dar nu stiu daca sa incep sa va povestesc ce s-a mai intamplat, ca majoritatea stiti.
Intr-un sumar succint: copilul a terminat clasa a 2a la Randwick si a inceput-o pe-a 3a la Coogee, eu am inceput lucrul la aeroport (fooarte interesant si palpitant - no, not realy), Radu a prelungit colaborarea cu Animalele Logice pentru inca un an, astea-s stirile din campia muncii.
Pe alte planuri nu s-au intamplat prea multe, am fost in sus si-n jos pe coasta NSW-ului cu Alex si Carmen (cu cortul!!!) peste vara - experienta inedita, dar placuta poate chiar din cauza asta. Am mai saracit nitzel la capitolul prieteni pentru ca cei doi mai sus mentionati, au decis sa se mute. Nu, nu la Hobart cum era planul initial, ci la Canberra, doar 300 si ceva de Km, mult mai bine. Acum ne complexeaza cu faptul ca suntem provinciali, iar ei capitalisti.
Intre timp ne-am bucurat si de prezenta lui Mihai (venit la studii pentru 6 luni) si care si el in curand va pleca inapoi la Montreal. :(( Au fost chiar si ai lui in vizita, lucru care ne-a facut nostalgici, dar ne-a placut teribil sa-i vedem aici si parca ne-am simtit mai acasa pentru ceva vreme.
Am cumparat bolidul de Barina care mie personal mi-a imbunatatit calitatea vietii cu numeroase procente, dat fiind ca desi sunt doar vreo 10 km pana la aeroport, singurul autobuz care ajunge acolo, are prostul obicei de a nu-si face aparitia cu orele.
Am avut, eu si Radu um minor accident de motocicleta (MBA -in jargon de urgenta), cand o doamna, ca sa nu-i zic altfel, a deschis larg usa tocmai cand noi era in dreptul ei. Nimic grav, doar ca Radu are acum un buzunar de pantalon cargo, sub piele - plin cu sange. A trecut o luna si e tot acolo.
Familia VIntila s-a mai largit cu un membru, numai si numai din vina mea. Nu va ganditi la prostii, mi s-a pus pata ca vreau un papagal si l-am luat pe Spot, care-i foarte simpatic si din ce in ce mai domestic, dar si foarte cacacios (scuzati epitetul).
De cand nu mai e vreme de plaja si chiar cu o buna perioada inainte, sambata alergam ca nebunii sa ne uitam la apartementele de vanzare din zona.
Si preturile si apartmentele sunt de speriat. Intr-unele nu v-ati tine nici catelul de uratele ce sunt, intr-altele nu v-ar incapea acelasi catel, cat despre preturi, pe cat sunt apartamentele de mici si uratele, pe-atat sunt preturile de mari.
Am sperat ca recesiunea, va avea si ea o parte buna, or sa scada preturile, dobanzile. Preturile nu se misca - deloc. Oricum nu in zona asta, au scazut cica prin vest, dar ce folos.
Cand am inceput sa ne uitam, visam sa gasim ceva pe la 400k, 2 dormitoare (3 dormitoare sar de 700K), acum stim clar ca mai jos de jumatate de milion e imposibil.
Ne gandim din nou la sacul de orez la care ne gandeam pe vremea cand am cumparat casa din Elgin si doar Radu lucra.
Cam atat pentr moment, dar sper din suflet san nu mai luam pauze atat de lungi.
Cam atat pentr moment, dar sper din suflet san nu mai luam pauze atat de lungi.
Wednesday, November 19, 2008
Ne-au venit lucrusoarele
Azi ne-a venit containerul, asa ca drintre zeci de cutii (60 ca sa fim exacti) au inceput sa apara si lucruri familiare. Luca doarme pentru prima oara in patul lui, iar noi nu mai stam pe jos pe pernute la televizor, ci tolaniti pe canapeaua traditionala de la IKEA.
O camera (despre care inca mai dezbatem daca sa o facem dormitor sau sufragerie) e plina (dar ... plina!) de cutii. Asta e camera care s-a umplut azi, ca inca una e plina de cand ne-am mutat, am transformat-o in dulap.
Maria a despachetat azi pana au lasat-o nervii, mai ales ca pe masura ce se goleau, cutiile ajungeau tot in "sufragerie", unele peste altele. Misiunea mea a fost mai usoara (sau mai putin stresanta): am montat patul lui Luca (impreuna cu el, a fost tare incantat sa insurubeze la patul lui) si am desfacut cutiile golite cu atata truda de Maria. Cred ca am dus afara vreo 15 cutii, daca faceti diferenta (minus cele pe care le-au desfacut caratorii - biciclete, canapeaua si cele 5-6 piese de mobilier) o sa aveti o idee despre cate mai avem de desfacut.
Acum sa nu va faceti o impresie gresita, problema nu e sa le despachetam, ci sa gasim un loc pentru fiecare lucru! Inchiputi-va ca cea mai mare dintre camere e mai mica decat dormitorul nostru din Canada. Daca nu mi-ar fi ingrozitor de lene, dar mai ales daca nu mi-ar fi groaza sa imortalizez imaginea (de cosmar as putea spune), as face o poza, sa vedeti si voi.
Intre timp m-am ridicat de pe canapea asa ca am luat si aparatul. Maria descarca pozele chiar acum (daca nu uit, o sa atasez poza la blog).
Am avut o zi plina azi, incepand de la descarcatul camionului, continuand cu o plimbare pana la un parc de langa plaja si terminand la centrul acvatic Ian Thorpe.
La parcul de langa plaja ne-am dus la pranz. Copilul si clasa lui au avut un "concert" organizat de primaria din Randwick prin care promovau fel de fel de solutii ecologice pentru economisirea apei, incalzirea cu celule solare, si tot felul. A venit si un Mos Craciun negru imbracat in verde ecologic (copiii aveau si ei caciuli verzi) si au cantat "Rudolf the Green nose raindeer" si alte cantece despre compost si reciclare.
A fost frumos, si mi-a parut bine ca am profitat de ziua libera (pe care mi-o luasem pentru ca venea containerul).
Seara ne-am dus cu Luca la centrul acvatic Ian Thorpe pentru o evaluare. Ne-am gandit ca ar face antrenamente mai serioase acolo si antrenorul a vrut sa-l vada inainte sa-l primeasca in grup. Pana la urma l-a pus la Bronz si a zis ca e foarte aproape de Argint, dar mai are de lucrat la Fluture. Saracul copil, de stilul asta ii e cel mai groaza. Il inteleg perfect, tac-su nu reuseste sa-l inoate nici dupa 37 de ani.
Maria inca n-a transferat pozele, dar cum le pune pe site, va zicem.
Si suntem bine. Speram si voi.
Noi
O camera (despre care inca mai dezbatem daca sa o facem dormitor sau sufragerie) e plina (dar ... plina!) de cutii. Asta e camera care s-a umplut azi, ca inca una e plina de cand ne-am mutat, am transformat-o in dulap.
Maria a despachetat azi pana au lasat-o nervii, mai ales ca pe masura ce se goleau, cutiile ajungeau tot in "sufragerie", unele peste altele. Misiunea mea a fost mai usoara (sau mai putin stresanta): am montat patul lui Luca (impreuna cu el, a fost tare incantat sa insurubeze la patul lui) si am desfacut cutiile golite cu atata truda de Maria. Cred ca am dus afara vreo 15 cutii, daca faceti diferenta (minus cele pe care le-au desfacut caratorii - biciclete, canapeaua si cele 5-6 piese de mobilier) o sa aveti o idee despre cate mai avem de desfacut.
Acum sa nu va faceti o impresie gresita, problema nu e sa le despachetam, ci sa gasim un loc pentru fiecare lucru! Inchiputi-va ca cea mai mare dintre camere e mai mica decat dormitorul nostru din Canada. Daca nu mi-ar fi ingrozitor de lene, dar mai ales daca nu mi-ar fi groaza sa imortalizez imaginea (de cosmar as putea spune), as face o poza, sa vedeti si voi.
Intre timp m-am ridicat de pe canapea asa ca am luat si aparatul. Maria descarca pozele chiar acum (daca nu uit, o sa atasez poza la blog).
Am avut o zi plina azi, incepand de la descarcatul camionului, continuand cu o plimbare pana la un parc de langa plaja si terminand la centrul acvatic Ian Thorpe.
La parcul de langa plaja ne-am dus la pranz. Copilul si clasa lui au avut un "concert" organizat de primaria din Randwick prin care promovau fel de fel de solutii ecologice pentru economisirea apei, incalzirea cu celule solare, si tot felul. A venit si un Mos Craciun negru imbracat in verde ecologic (copiii aveau si ei caciuli verzi) si au cantat "Rudolf the Green nose raindeer" si alte cantece despre compost si reciclare.
A fost frumos, si mi-a parut bine ca am profitat de ziua libera (pe care mi-o luasem pentru ca venea containerul).
Seara ne-am dus cu Luca la centrul acvatic Ian Thorpe pentru o evaluare. Ne-am gandit ca ar face antrenamente mai serioase acolo si antrenorul a vrut sa-l vada inainte sa-l primeasca in grup. Pana la urma l-a pus la Bronz si a zis ca e foarte aproape de Argint, dar mai are de lucrat la Fluture. Saracul copil, de stilul asta ii e cel mai groaza. Il inteleg perfect, tac-su nu reuseste sa-l inoate nici dupa 37 de ani.
Maria inca n-a transferat pozele, dar cum le pune pe site, va zicem.
Si suntem bine. Speram si voi.
Noi
Monday, October 06, 2008
Inapoi in timp: in vizita la Montreal
Pe la inceputul lui August a inceput sa devina evident ca planul nostru initial de a ne reintregi familia la sfarsitul lunii era sortit esecului.
Nenumaratele vizite libere de fiecare duminica nu dadeau nici un rezultat - doar slabe palpairi de speranta ca cineva ne va cumpara apartamentul, care se stingeau mai rapid decat un chibrit in furtuna (ah, de cand tineam sintagmele astea in mine)
Prima tentativa a fost sa-mi caut bilete de Montreal, cu gandul sa aterizez fara sa stie nimeni si sa ii bat la usa Mariei si lui Luca, sa vad ce zic. Dupa ce am vazut cat de scumpe sunt biletele si, mai mult, ca un bilet pentru mine Sydney-Montreal-Sydney costa cat 2 bilete Montreal-Sydney-Montreal (pentru Maria si Luca) la un loc, m-am hotarat sa-i impartasesc si ei planul, in caz ca le-ar fi suras sa vina ei o saptamana la Sydney, pana sa inceapa Luca scoala.
Pana la urma ne-am hotarat sa vin eu la Montreal, in caz ca mai sunt treburi de aranjat... Si bine am facut: dupa cum s-a dovedit ulterior, nici ca s-ar fi putut lega evenimentele mai bine (afara doar daca am fi reusit sa vindem apartamentul...)
Am pierdut vreo doua nopti cautand bilete de avion mai ieftine. Pretul normal se invartea pe la vreo 3500$ si am reusit pana la urma sa gasesc cu 2500$, profitand si de reducerea de 100$ pe care US Airways mi-au dat-o pentru ca la zborul spre Sydney din aprilie am pierdut legatura la San Francisco din cauza unui zbor de-al lor care a intarziat.
Mi-am luat liber o saptamana de la servici (reusisem sa acumulez 5 zile de concediu in cele 3 luni pe care le lucrasem pana atunci) si pe 14 august (o zi dupa ziua Mariei) am purces-o la drum care Montreal.
Fiindca am cautat bilete mai ieftine, am zburat din mai multe bucati: Sydney - Aukland, Aukland - Los Angeles, Los-Angeles - Philadelphia, Philadelphia - Montreal. Am ajuns la Montreal vineri dimineata si am luat autobuzul de la aeroport pana acasa. Ce sentiment ciudat sa ajung "acasa", si sa gasesc verde si abundent tot ce lasasem sub zapada in aprile...
Am luat masina (cu volanul pe partea normala) si am plecat sa o iau pe Maria de la servici dupa care sa mergem sa il luam pe Luca de la tabara de calarie.
Luca nu stia nimic. Maria l-a adus in brate cu spatele la mine, si dupa ce m-a vazut, primele 5 minute n-a facut decat sa ma ia in brate (cand isi aducea aminte) si sa zica "Taaati !". Dupa care ne-a aratat (si el si Dan dealtfel) ce-au invatat in tabara: sa tesale caii (fiecare avea calutul lui, pe al lui Luca il chema Teddy), sa le curete copitele, sa-i inseueze, sa stranga saua si harnasamentul si sa-le aranjeze la locul lor. La sfarsit au defilat cu totii calare prin fata parintilor mandri nevoie mare.
Si pentru prima oara dupa aproape 5 luni, ne-am intors impreuna acasa. Am trecut pe la Pacepi prin La Preria lor, sperand sa-i surprindem, dar parca poti sa o prinzi pe Olga pe nepregatite? Bineinteles ca ne-a vazut venind si toata incercarea mea de a o speria a esuat lamentabil, ea primindu-ma cu traditionalul "Haaai Vintila, ca te-am vazut pe geam!"
Sambata a fost la fel de palpitant. In primul rand, pentru ca urmare a unor evenimente care se precipitasera in ultimele cateva zile, am reusit sa incredintam casa unei familii de chilieni. Pe limba mea, asta insemna ca nu ne ramanea decat sa impachetam, sa vindem masina, sa luam biletele de avion, eu sa ma intorc la munca si sa ne vedem cu totii (cu Maria si Luca) in Sydney.
Al doilea motiv pentru o sambata reusita, a fost ca de luni de zile am incercat frustrarea mailurilor din Montreal zburand incoace si incolo, din petrecere in petrecere si din weekend in weekend. Am avut in sfarsit sansa sa vad tanara si vesela gasca adunata la ziua lui Nicky (bineinteles Pool-party la Fleicutz). Iar spre seara, sa iesim cu totii de ziua Mariei, la un restaurant pe care il incercasem cu Sultanii pentru prima oara asta-iarna, pe o furtuna de zapada cum rar ne fusese dat sa vedem.
Bucurie mare sa va revad pe toti, nu cred ca mai e nevoie sa va povestesc, erati acolo. Iar pentru cei ce nu erau, a fost amuzant sa vad cum s-au uitat Codruta si (mai tarziu) Cristina la mine, ne prea stiind de unde sa ma ia... De ce om fi plecat de acolo?
Si ca si cum lucrurile ar fi intrat in normal, saptamana urmatoare am facut revizia la masina (pe care trebuia sa o pregatim de vanzare, nu?), am iesit cu baietii (Luca si Paul) in cartierul chinezesc,
ne-am certat cu dealer-ul Honda si l-am convins sa ne transfere contractul de lease al masini catre (cine altcineva decat) familia de chilieni care urma sa ne ocupe apartamentul, si nu in ultimul rand am chemat "impachetatorii" care au pus in cutii ce am considerat noi mai important din trecutul nostru canadian si le-au imbarcat catre ceea ce am considerat a fi viitorul nostru australian.
Cu toate lucrurile puse la punct (si cu sufletul greu, ca sa fiu sincer), si dupa inca o intalnire scurta vineri seara cu prietenii pe care cu greu o sa-i putem inlocui pe meleagurile astea mai insorite, sambata urmatoare am purces la drum inapoi catre Sydney, din Burlington, unde m-au condus, cu drag, Olga, Dan si Emma, alaturi, evident, de Maria. De la Luca imi luasem ramas bun cu o seara inainte, el era ocupat cu ziua Andreei :) (deh, nici n-am plecat bine din Montreal, si petrecerile au inceput iar sa se tina lant)
Uitati-va la poze, sunt vreo doua deasupra Noii Zeelande care iti taie rasuflarea.
Nenumaratele vizite libere de fiecare duminica nu dadeau nici un rezultat - doar slabe palpairi de speranta ca cineva ne va cumpara apartamentul, care se stingeau mai rapid decat un chibrit in furtuna (ah, de cand tineam sintagmele astea in mine)
Prima tentativa a fost sa-mi caut bilete de Montreal, cu gandul sa aterizez fara sa stie nimeni si sa ii bat la usa Mariei si lui Luca, sa vad ce zic. Dupa ce am vazut cat de scumpe sunt biletele si, mai mult, ca un bilet pentru mine Sydney-Montreal-Sydney costa cat 2 bilete Montreal-Sydney-Montreal (pentru Maria si Luca) la un loc, m-am hotarat sa-i impartasesc si ei planul, in caz ca le-ar fi suras sa vina ei o saptamana la Sydney, pana sa inceapa Luca scoala.
Pana la urma ne-am hotarat sa vin eu la Montreal, in caz ca mai sunt treburi de aranjat... Si bine am facut: dupa cum s-a dovedit ulterior, nici ca s-ar fi putut lega evenimentele mai bine (afara doar daca am fi reusit sa vindem apartamentul...)
Am pierdut vreo doua nopti cautand bilete de avion mai ieftine. Pretul normal se invartea pe la vreo 3500$ si am reusit pana la urma sa gasesc cu 2500$, profitand si de reducerea de 100$ pe care US Airways mi-au dat-o pentru ca la zborul spre Sydney din aprilie am pierdut legatura la San Francisco din cauza unui zbor de-al lor care a intarziat.
Mi-am luat liber o saptamana de la servici (reusisem sa acumulez 5 zile de concediu in cele 3 luni pe care le lucrasem pana atunci) si pe 14 august (o zi dupa ziua Mariei) am purces-o la drum care Montreal.
 |
| 2008-08-14_Sydney-Montreal |
Fiindca am cautat bilete mai ieftine, am zburat din mai multe bucati: Sydney - Aukland, Aukland - Los Angeles, Los-Angeles - Philadelphia, Philadelphia - Montreal. Am ajuns la Montreal vineri dimineata si am luat autobuzul de la aeroport pana acasa. Ce sentiment ciudat sa ajung "acasa", si sa gasesc verde si abundent tot ce lasasem sub zapada in aprile...
Am luat masina (cu volanul pe partea normala) si am plecat sa o iau pe Maria de la servici dupa care sa mergem sa il luam pe Luca de la tabara de calarie.
Luca nu stia nimic. Maria l-a adus in brate cu spatele la mine, si dupa ce m-a vazut, primele 5 minute n-a facut decat sa ma ia in brate (cand isi aducea aminte) si sa zica "Taaati !". Dupa care ne-a aratat (si el si Dan dealtfel) ce-au invatat in tabara: sa tesale caii (fiecare avea calutul lui, pe al lui Luca il chema Teddy), sa le curete copitele, sa-i inseueze, sa stranga saua si harnasamentul si sa-le aranjeze la locul lor. La sfarsit au defilat cu totii calare prin fata parintilor mandri nevoie mare.
Si pentru prima oara dupa aproape 5 luni, ne-am intors impreuna acasa. Am trecut pe la Pacepi prin La Preria lor, sperand sa-i surprindem, dar parca poti sa o prinzi pe Olga pe nepregatite? Bineinteles ca ne-a vazut venind si toata incercarea mea de a o speria a esuat lamentabil, ea primindu-ma cu traditionalul "Haaai Vintila, ca te-am vazut pe geam!"
 |
| 2008-08-15_Luca in tabara de calarie |
Sambata a fost la fel de palpitant. In primul rand, pentru ca urmare a unor evenimente care se precipitasera in ultimele cateva zile, am reusit sa incredintam casa unei familii de chilieni. Pe limba mea, asta insemna ca nu ne ramanea decat sa impachetam, sa vindem masina, sa luam biletele de avion, eu sa ma intorc la munca si sa ne vedem cu totii (cu Maria si Luca) in Sydney.
Al doilea motiv pentru o sambata reusita, a fost ca de luni de zile am incercat frustrarea mailurilor din Montreal zburand incoace si incolo, din petrecere in petrecere si din weekend in weekend. Am avut in sfarsit sansa sa vad tanara si vesela gasca adunata la ziua lui Nicky (bineinteles Pool-party la Fleicutz). Iar spre seara, sa iesim cu totii de ziua Mariei, la un restaurant pe care il incercasem cu Sultanii pentru prima oara asta-iarna, pe o furtuna de zapada cum rar ne fusese dat sa vedem.
Bucurie mare sa va revad pe toti, nu cred ca mai e nevoie sa va povestesc, erati acolo. Iar pentru cei ce nu erau, a fost amuzant sa vad cum s-au uitat Codruta si (mai tarziu) Cristina la mine, ne prea stiind de unde sa ma ia... De ce om fi plecat de acolo?
 |
| 2008-08-16_Ziua lui Nicky si a Mariei |
Si ca si cum lucrurile ar fi intrat in normal, saptamana urmatoare am facut revizia la masina (pe care trebuia sa o pregatim de vanzare, nu?), am iesit cu baietii (Luca si Paul) in cartierul chinezesc,
 |
| 2008-08-17_Montreal - cu baietii in cartierul chinezesc |
Cu toate lucrurile puse la punct (si cu sufletul greu, ca sa fiu sincer), si dupa inca o intalnire scurta vineri seara cu prietenii pe care cu greu o sa-i putem inlocui pe meleagurile astea mai insorite, sambata urmatoare am purces la drum inapoi catre Sydney, din Burlington, unde m-au condus, cu drag, Olga, Dan si Emma, alaturi, evident, de Maria. De la Luca imi luasem ramas bun cu o seara inainte, el era ocupat cu ziua Andreei :) (deh, nici n-am plecat bine din Montreal, si petrecerile au inceput iar sa se tina lant)
Uitati-va la poze, sunt vreo doua deasupra Noii Zeelande care iti taie rasuflarea.
 |
| 2008-08-23_Intoarcerea la Sydney |
Saturday, August 02, 2008
South Head si altele
In sfarsit, dupa o luna de zile (m-am mutat pe 4 iulie) am internet! Astazi dupa amiaza, la servici fiind, am intrat pe site-ul pe care imi spunea in ce stadiu e instalarea, am vazut ca au finalizat-o asa ca am plecat degraba sa mai prind magazinele deschise si sa imi cumpar modem.
In timpul saptamanii, magazinele se inchid la 6 (vam asa era si in Canada acum vreo 7 ani, daca mai tin bine minte) si numai joia poti sa mergi la cumparaturi serioase, cand marea majoritate stau deschise pana pe la 9. Pentru fete (in special una) am o veste nu prea buna, n-am gasit - si nici cei de-aici n-au fost in stare sa ma ajute - nimic care sa se asemene cat de cat cu Winners. Nutresc totusi speranta ca odata venita Maria aici, o sa descopere ea magazinele care merita vizitate mai des...
Aici se pare ca iarna se apropie de sfarsit (mai sunt 4 saptamani oficial) si temperaturile au inceput sa urce cate un grad doua, desprinzandu-se de cota de 15-16 grade unde ramasesera intepenite in ultimele 2-3 saptamani.
Si fiindca veni vorba de frig, trebuie sa va povestesc cat de arici am fost cu incalzitorul pe care mi l-am cumparat. Nu stiu daca va mai aduceti aminte, dar cand m-am mutat am fost oarecum multumit ca locul era mobilat complet, cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, pat, plapuma, perne, asternuturi curate, una peste alta toate cele trebuincioase unui uom sa traiasca de unul singur fara sa cumpere prea multe din capul locului. Printre aparate, sus pe perete deasupra televizorului - un aer conditionat. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost ca telecomanda de la aerul conditionat mergra pe aceeasi lungime de unda cu cea de la televizor, prin urmare cand schimbam canalul pornea aerul conditionat si invers, cand vroiam sa dau aerul mai tare, mi se inchidea televizorul. Bizar comportament, care m-a facut sa scot din priza aerul conditionat si sa nu-i mai acord atentie.
Cateva zile am facut un frig cumplit si in primul weekend m-am dus intins la un magazin de aeroterme si mi-am achizitionat una care m-a salvat de gerurile din camera. Pana atunci, cand ajungeam acasa faceam un dus fierbinte si ma bagam repede sub plapuma. de cand cu aeroterma, mi-am permis si eu sa ma dezbrac de geaca, sa o pun pe cuier si sa stau la tricou in propria mea locuinta.
Toate au fost bune pana cand trecand printr-un magazin gen "Canadian Tire" am vazut niste incalzitoare "de montat pe pereti" nu foarte scumpe, si care semanau izbitor cu un aparat de aer conditionat. AM inceput sa rationez, spunandu-mi in primul rand ca poate ar fi trebuit sa cumpar genul asta de incalzitor, nu cel pe care il luase, eu si care era mai scump cu vreo 20$. "Dar unde sa-l intalez?" m-am intrebat, si tot eu mi-am raspuns "pai daca n-am nevoie de aer conditionat iarna, il dau jos si instalez incalzitorul. vara fac vice-versa". Urmatorul gand a fost ca s-ar putea sa fie complicat sa dau jos aerul conditionat, ca ala vine cu tot felul de tuburi si tevi si altele. Moment in care mi-am dat seama ca aerul meu conditionat n-avea tuburi. Ce fel de aer conditionat e ala fara tuburi? Asa ca manat de curiozitate am plecat din Bunnings si m-am dus INTINS acasa, m-am uitat la aparat, si... evident... ceea ce presupuneam eu ca era aer conditionat era de fapt o aeroterma. Bilantul?
- am inghetat precum un ... o saptamana, cu incalzitorul nu numai in camera, ba chiar in fata ochilor mei
- am cumparat (inca) o aeroterma, pe care acum probabil ca o voi baga in cutie in asteptarea iernilor viitoare in care (speram) sa avem mai multe camere de incalzit.
Si se mai cheama inginer...
In continuare, intru delectarea nervului optic, cateva poze de weekend-ul trecut, in care am profitat de vremea frumoasa si am luat-o la plimbare pe faleza. Pozele (de la South Head) le gasiti mai jos.
Iar acum, de cand cu internetul in casa, nu-mi rapune decat sa recuperez timpul pierdut in iulie si sa scriu mai mult pe blog, nu?
eu sper.
In timpul saptamanii, magazinele se inchid la 6 (vam asa era si in Canada acum vreo 7 ani, daca mai tin bine minte) si numai joia poti sa mergi la cumparaturi serioase, cand marea majoritate stau deschise pana pe la 9. Pentru fete (in special una) am o veste nu prea buna, n-am gasit - si nici cei de-aici n-au fost in stare sa ma ajute - nimic care sa se asemene cat de cat cu Winners. Nutresc totusi speranta ca odata venita Maria aici, o sa descopere ea magazinele care merita vizitate mai des...
Aici se pare ca iarna se apropie de sfarsit (mai sunt 4 saptamani oficial) si temperaturile au inceput sa urce cate un grad doua, desprinzandu-se de cota de 15-16 grade unde ramasesera intepenite in ultimele 2-3 saptamani.
Si fiindca veni vorba de frig, trebuie sa va povestesc cat de arici am fost cu incalzitorul pe care mi l-am cumparat. Nu stiu daca va mai aduceti aminte, dar cand m-am mutat am fost oarecum multumit ca locul era mobilat complet, cu frigider, aragaz, cuptor cu microunde, pat, plapuma, perne, asternuturi curate, una peste alta toate cele trebuincioase unui uom sa traiasca de unul singur fara sa cumpere prea multe din capul locului. Printre aparate, sus pe perete deasupra televizorului - un aer conditionat. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost ca telecomanda de la aerul conditionat mergra pe aceeasi lungime de unda cu cea de la televizor, prin urmare cand schimbam canalul pornea aerul conditionat si invers, cand vroiam sa dau aerul mai tare, mi se inchidea televizorul. Bizar comportament, care m-a facut sa scot din priza aerul conditionat si sa nu-i mai acord atentie.
Cateva zile am facut un frig cumplit si in primul weekend m-am dus intins la un magazin de aeroterme si mi-am achizitionat una care m-a salvat de gerurile din camera. Pana atunci, cand ajungeam acasa faceam un dus fierbinte si ma bagam repede sub plapuma. de cand cu aeroterma, mi-am permis si eu sa ma dezbrac de geaca, sa o pun pe cuier si sa stau la tricou in propria mea locuinta.
Toate au fost bune pana cand trecand printr-un magazin gen "Canadian Tire" am vazut niste incalzitoare "de montat pe pereti" nu foarte scumpe, si care semanau izbitor cu un aparat de aer conditionat. AM inceput sa rationez, spunandu-mi in primul rand ca poate ar fi trebuit sa cumpar genul asta de incalzitor, nu cel pe care il luase, eu si care era mai scump cu vreo 20$. "Dar unde sa-l intalez?" m-am intrebat, si tot eu mi-am raspuns "pai daca n-am nevoie de aer conditionat iarna, il dau jos si instalez incalzitorul. vara fac vice-versa". Urmatorul gand a fost ca s-ar putea sa fie complicat sa dau jos aerul conditionat, ca ala vine cu tot felul de tuburi si tevi si altele. Moment in care mi-am dat seama ca aerul meu conditionat n-avea tuburi. Ce fel de aer conditionat e ala fara tuburi? Asa ca manat de curiozitate am plecat din Bunnings si m-am dus INTINS acasa, m-am uitat la aparat, si... evident... ceea ce presupuneam eu ca era aer conditionat era de fapt o aeroterma. Bilantul?
- am inghetat precum un ... o saptamana, cu incalzitorul nu numai in camera, ba chiar in fata ochilor mei
- am cumparat (inca) o aeroterma, pe care acum probabil ca o voi baga in cutie in asteptarea iernilor viitoare in care (speram) sa avem mai multe camere de incalzit.
Si se mai cheama inginer...
In continuare, intru delectarea nervului optic, cateva poze de weekend-ul trecut, in care am profitat de vremea frumoasa si am luat-o la plimbare pe faleza. Pozele (de la South Head) le gasiti mai jos.
 |
| 2008-08-02 |
Iar acum, de cand cu internetul in casa, nu-mi rapune decat sa recuperez timpul pierdut in iulie si sa scriu mai mult pe blog, nu?
eu sper.
Tuesday, July 15, 2008
Istorie Veche - Partea a III-a si Epilog
[Continuare din partea a II-a]... samanta planului era de a pleca si a se stabili acolo impreuna, ca un mare grup fericit: daca asta e catalizatorul intregii idei (s-a dovedit ulterior ca nu era, ci a avea numai rol de deodorant psihic cu aroma de prospetime), ce se va intampla in cazul in care, dintr-un motiv sau altul, vor ajunge in orase diferite? Sau in acelasi oras, dar unul hais si altul cea? Sau, Doamne fereste, pur si simplu nu s-or mai intelege si copiii, saracii, vor fi cei care vor suferi de pe urma asta? In definitiv n-ar fi fost in nici un caz vorba ca n-ar fi supravietuit, ci doar ironic, faptul ca principiul fundamental pe care s-a bazat toata ideea plecarii s-ar fi dus de râpã.
***
Un an mai tarziu.
Dintre cele trei familii, doua au luat treaba in serios si pret de cateva luni bune s-au straduit sa-si adune acte, sa se evalueze pentru Ministerul de Imigrare, sa angajeze traducatori, consultanti, avocati, care mai competenti, care mai in-, toate in ideea de a-si urma telul comun. Pentru unii procesul a fost mai direct si mai simplu, pentru ceilalti drumul a fost mai sinuos si plin de obstacole. A treia familie in schimb n-a intalnit nici o dificultate, dar nici nu se poate spune ca a incercat mai mult decat sa-i suporte moral pe ceilalti.
Si tot cam in perioada asta a inceput sa fie evident ca planul initial de a pleca impreuna s-ar putea sa devieze putin si, cu toate eforturile depuse, a inceput sa se prefigureze o plecare, daca nu impreuna, macar in Australia cu totii. Unora le suradea Sydney, altora Brisbane (macar teoretic, nu ca ar fi incercat sa faca vreun pas inspre Oz), iar celor mai ne-norocosi incepea sa li se arate Melbourne, nu neaparat din propria lor vointa ci mai mult fortati de birocratia guvernamentala.
Apoi a venit o alta perioada decisiva, in care unii au realizat ca in ciuda eforturilor depuse, nu o sa-si realizeze visul si s-au hotarat sa se lupte mai departe cu furtunile de zapada. Altii s-au gandit ca daca tot n-au depus nici un efort pana atunci, de ce ar mai face-o de atunci incolo? Iar ceilalti, cu o incapatanare greu de inteles si pentru ei, dupa stresul provocat de primirea vizelor, moment in care au realizat ca intr-adevar se intampla cu adevarat, si-au urmat inexorabil drumul asa cum fusese planificat.
A fost momentul in care pentru a doua oara, realitatea a deviat de la planul initial. "Hai sa fim ca prietenii, impreuna, in Australia" s-a schimbat in "Hai sa fim ca prietenii, in Australia".Nu mai plecau impreuna in acelasi loc, asta era un fapt stiut. De fapt, cele 3 familii prietene nu mai plecau impreuna deloc, asa ca planul s-a redefinit in "hai sa fim prieteni asa, de departe". A fost o evolutie fireasca, pe care, ca niste oameni maturi ce majoritatea dintre ei erau, au inteles-o cu totii.
Cei care erau maturi adica. Copiii, inca in acelasi oras, la cald sau la frig, dupa caz, fara sa-si aduca aminte foarte des de despartirea care va fi urmat, continuau sa fie ca siamezii, sambata de sambata, duminica de duminica. Din cand in cand, cand cineva aducea vorba printre parinti, isi dadeau seama ca ceva o sa se schimbe si ridicau glasuri mici impotriva plecarii. Lasa ca o sa va vedeti in vacante, o sa va faceti prieteni noi, o sa cresteti si o sa va obisnuiti.
***
O alta iarna, 3 ani mai tarziu, una de mare exceptie. A nins, acumulat, aproape 4 metri in tot sezonul, vreo 5-6 furtuni de zapada serioase, nopti in care a nins cate 60cm fara oprire, scolile inchise de vreo 3 ori, multi au comparat-o cu o iarna record din anii 70. Bucuria copiilor, care au avut nu numai zile libere ci si zapada sa aiba cu care sa si le ocupe, weekend-uri la sanie, zile de ski, sleepover-uri nenumarate, tot atatea motive de bucurie pentru ei.
Dar cei trei copii nu se mai joaca la fel de des impreuna: la scoala se vad in fiecare zi dar in weekend-uri au programe relativ separate, parintii nu mai au multe de impartit in afara de vagonul 3 din trenul de 4 jumate (si asta cand sunt destule locuri) si de Prietenii Comuni.
Ei bine, un povestitor adevarat ar fi luat acum pret de cateva paragrafe sa explice cum s-a ajuns la situatia asta, care dintre ei o fi calcat si pe care anume bec, care si-a simtit mandria imperiala sifonata sau care avea ceva pe suflet dar pana sa spuna ceva s-a racit toata treaba. Dar pe de-o parte ca nu sunt un povestitor adevarat, prin urmare imaginatia mea limitata nu a gasit o ipoteza indeajuns de interesanta ca sa o adaug povestirii, iar pe de alta parte timpul si distanta mi-au erodat cu siguranta inspiratia, desi am incercat sa invoc muzele creatoare ("Cântã, zeitã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...").
M-am hotarat deci sa dau o tenta moderna textului, si sa las sfarsitul la alegerea cetitoriului. Nu uitati insa, orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare
Epilog
Ce s-a ales de planul initial? Cu dosarele in paralel, plecarea impreuna, copiii la aceeasi scoala, apartamente de lux, salarii rusinos de mari, taxe absurd de mici, plaje vestite la o aruncatura de bat, creme de soare SPF45, placi de surf ceruite, bronzuri californiene (daca se poate spune asa), plimbari la pensie pe faleze?
Pai se zice ca nu era Volga, era bicicleta. Si nu i s-a dat, i s-a furat.
***
Un an mai tarziu.
Dintre cele trei familii, doua au luat treaba in serios si pret de cateva luni bune s-au straduit sa-si adune acte, sa se evalueze pentru Ministerul de Imigrare, sa angajeze traducatori, consultanti, avocati, care mai competenti, care mai in-, toate in ideea de a-si urma telul comun. Pentru unii procesul a fost mai direct si mai simplu, pentru ceilalti drumul a fost mai sinuos si plin de obstacole. A treia familie in schimb n-a intalnit nici o dificultate, dar nici nu se poate spune ca a incercat mai mult decat sa-i suporte moral pe ceilalti.
Si tot cam in perioada asta a inceput sa fie evident ca planul initial de a pleca impreuna s-ar putea sa devieze putin si, cu toate eforturile depuse, a inceput sa se prefigureze o plecare, daca nu impreuna, macar in Australia cu totii. Unora le suradea Sydney, altora Brisbane (macar teoretic, nu ca ar fi incercat sa faca vreun pas inspre Oz), iar celor mai ne-norocosi incepea sa li se arate Melbourne, nu neaparat din propria lor vointa ci mai mult fortati de birocratia guvernamentala.
Apoi a venit o alta perioada decisiva, in care unii au realizat ca in ciuda eforturilor depuse, nu o sa-si realizeze visul si s-au hotarat sa se lupte mai departe cu furtunile de zapada. Altii s-au gandit ca daca tot n-au depus nici un efort pana atunci, de ce ar mai face-o de atunci incolo? Iar ceilalti, cu o incapatanare greu de inteles si pentru ei, dupa stresul provocat de primirea vizelor, moment in care au realizat ca intr-adevar se intampla cu adevarat, si-au urmat inexorabil drumul asa cum fusese planificat.
A fost momentul in care pentru a doua oara, realitatea a deviat de la planul initial. "Hai sa fim ca prietenii, impreuna, in Australia" s-a schimbat in "Hai sa fim ca prietenii, in Australia".Nu mai plecau impreuna in acelasi loc, asta era un fapt stiut. De fapt, cele 3 familii prietene nu mai plecau impreuna deloc, asa ca planul s-a redefinit in "hai sa fim prieteni asa, de departe". A fost o evolutie fireasca, pe care, ca niste oameni maturi ce majoritatea dintre ei erau, au inteles-o cu totii.
Cei care erau maturi adica. Copiii, inca in acelasi oras, la cald sau la frig, dupa caz, fara sa-si aduca aminte foarte des de despartirea care va fi urmat, continuau sa fie ca siamezii, sambata de sambata, duminica de duminica. Din cand in cand, cand cineva aducea vorba printre parinti, isi dadeau seama ca ceva o sa se schimbe si ridicau glasuri mici impotriva plecarii. Lasa ca o sa va vedeti in vacante, o sa va faceti prieteni noi, o sa cresteti si o sa va obisnuiti.
***
O alta iarna, 3 ani mai tarziu, una de mare exceptie. A nins, acumulat, aproape 4 metri in tot sezonul, vreo 5-6 furtuni de zapada serioase, nopti in care a nins cate 60cm fara oprire, scolile inchise de vreo 3 ori, multi au comparat-o cu o iarna record din anii 70. Bucuria copiilor, care au avut nu numai zile libere ci si zapada sa aiba cu care sa si le ocupe, weekend-uri la sanie, zile de ski, sleepover-uri nenumarate, tot atatea motive de bucurie pentru ei.
Dar cei trei copii nu se mai joaca la fel de des impreuna: la scoala se vad in fiecare zi dar in weekend-uri au programe relativ separate, parintii nu mai au multe de impartit in afara de vagonul 3 din trenul de 4 jumate (si asta cand sunt destule locuri) si de Prietenii Comuni.
Ei bine, un povestitor adevarat ar fi luat acum pret de cateva paragrafe sa explice cum s-a ajuns la situatia asta, care dintre ei o fi calcat si pe care anume bec, care si-a simtit mandria imperiala sifonata sau care avea ceva pe suflet dar pana sa spuna ceva s-a racit toata treaba. Dar pe de-o parte ca nu sunt un povestitor adevarat, prin urmare imaginatia mea limitata nu a gasit o ipoteza indeajuns de interesanta ca sa o adaug povestirii, iar pe de alta parte timpul si distanta mi-au erodat cu siguranta inspiratia, desi am incercat sa invoc muzele creatoare ("Cântã, zeitã, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul...").
M-am hotarat deci sa dau o tenta moderna textului, si sa las sfarsitul la alegerea cetitoriului. Nu uitati insa, orice asemanare cu persoane si situatii reale este pur intamplatoare
Epilog
Ce s-a ales de planul initial? Cu dosarele in paralel, plecarea impreuna, copiii la aceeasi scoala, apartamente de lux, salarii rusinos de mari, taxe absurd de mici, plaje vestite la o aruncatura de bat, creme de soare SPF45, placi de surf ceruite, bronzuri californiene (daca se poate spune asa), plimbari la pensie pe faleze?
Pai se zice ca nu era Volga, era bicicleta. Si nu i s-a dat, i s-a furat.
Subscribe to:
Posts (Atom)