N-am decat o luna si putin de Oz, si astazi, intamplator, plimbandu-ma printr-o suburbie predominant asiatica (Chatswood pre numele ei), am descoperit adevarul suprem. De multe ori nu-ti trebuie, calatorule, decat sa te intalnesti cu un lucru familiar, care iti deschide o poarta fermecata catre un taram atat de cunoscut tie, in care toate lucrurile sunt ca acasa, fetzele sunt prietenoase si pasarile cirpesc pe romaneste (cu accent quebecos) [n.a. trebuie sa inchei fraza asta, ca deja a inceput sa ma doara capul]
Iar eu, in seara asta, m-am intalnit cu un astfel de lucru:
Dupa cum lesne va puteti da seama deci, lucrurile nu sunt chiar atat de diferite (o sa trebuiasca aici sa imi cer scuze fata de cei care nu stiu despre ce e vorba, dar pe scurt, are legatura cu o seara geroasa de februarie, multa zapada, 15 prieteni si un cadou).
Azi am jucat iar fotbal. Am avut mare grija sa nu mai mananc [asa multe] fructe inainte de pranz, de parca de-aia m-ar fi trecut senzatiile tari saptamana trecuta, si nu din cauza ca mi-am dat duhul alergand 15 metri dupa o minge care imi facea in ciuda, incapatanandu-se sa stea la un metru de mine oricat de tare (sau de incet, in cazul meu) as fi alergat dupa ea. "Am facut o figura frumoasa", "o mare izbanda a sportului canadian", "experienta si-a spus cuvantul" - toate titluri extrase din presa de sport de maine, despre prestatia mea pe teren. In fine, n-a fost chiar asa, tot a trebuit sa intru de 2 ori in poarta, ca sa imi trag sufletul. Si nu e o figura de stil, chiar a trebuit sa trag de el ca la parama, ca altfel acolo imi ramanea.
La servici, am remarcat ca in general urmez un ciclu relativ regulat (pare a fi pleonasm "ciclu regulat", astept parerile avizate precum si provincia), in care o zi imi merge bine si una rau. Despre azi nu pot sa va spun decat ca ieri mi-a mers bine.
Hai sa va dau totusi si cateva informatii despre cele 2 mari proiecte care sunt in lucru la noi. Nu Happy Feet, ce-i drept (si nici Happy Feet 2, care se pare ca o sa se faca dar nu la A.L.), ci alte filme despre care incerc sa gasesc informatii pe internet si sa vi le dau.
...
Am gasit.
...
Primul este Australia (2008):
"Australia" is Baz Luhrmann's first feature film since the 2001 musical success Moulin Rouge! The highly anticipated film centres on an English aristocrat in the 1930s, played by Nicole Kidman, who comes to northern Australia to sell a cattle property the size of Belgium. After an epic journey across the country with a rough-hewn drover, Hugh Jackman, they are caught in the bombing of Darwin during World War II. Filming began late April 2007 & concluded December 19th 2007. The film is slated for a November 14 2008 release.
Alte detalii aici: http://www.australiamovie.net/
Al doilea e mai mare, e un film full CG (gen Happy Feet, daca vreti) si se cheama Guardians of Ga'Hoole (2010):
In a parallel universe, a cast of owls and magic transformations exists. The first book begins with a young barn owl being pushed out of his family's nest by his older brother and then being rescued by agents from a mysterious school for orphaned owls.
Detalii prea multe despre film n-am gasit, dar cartile se pare ca sunt cunoscute (sau ar trebui...) http://www.scholastic.com/gahoole/books.htm
Si, ca o ultima noutate, se pare ca blogul are cititori si in State (in New York si Colorado), nu stiu exact cine, dar sunt bineveniti (desi uneori mi-e teama ca ce scriu nu prea are sens fara substraturile pe care voi, cei cu care am indurat frigul si zapada, le cunoasteti...).
1 comment:
Bonjour Meit,
De asta data nu ai mai fost piscotul de pe marginea farfuriei de sub espresso-ul de dimineata ci cogeamitea tiramisu (gateau fromage?) servit dupa traditionalul "ciclu regulat" -deci nu te ingrijora surioara, avem si noi d'asta- al pranzului de joi, de asta data luat in cadru intim, doar in trei. Si daca si mazgalelile de pe manseta sunt citite precum intreaga cronica de voiaj (noi tot mai speram asta sa fie: un voiaj) de ochi curiosi din alte lumi este randul meu sa arunc o mana de fotoni in bezna: un grup de amici din Montreal, lucrand aproape unii de ceilalti, undeva prin centrul urbei, ne intalnim mereu joia, la pranz, sa mancam impreuna.
Si vad in asta un lucru bun (ca ai fost tu tort si nu neaparat ca ne intlnim noi), imi place variatia; condimenteaza.
Desi oarecum obisnuit cu cate similaritati sunt intre patriile noastre (vorbesc de cele adoptive) si consider deja firesc ca o aceeasi regina sa ne doreasca cu atata ardoare, nu ma asteptam (dar daca ar fi sa ne amintim geneza societatii in care tocmai te-ai mutat, recte, voiajezi...dar sa nu fiu tendentios) ca si in trenurile voastre de banlieue sa se suie la crapat de ziua spani cu capetele insangerate ce ar fi starnit panica in randul copiiilor silitori in drum spre mentori daca nu ar fi fost bucatelele de hartie igienica grijuliu lipite pe cate vr-un colt proaspat tesit (din nou clarificare: asta a propos de un cadou oferit cu multa dragoste si acceptat cu multa gratie -dar se pare fara prea multa indemanare- in acea seara cam racoroasa de februarie). Chiar o lume mica...
Destul insa cu efuziunile sentimentale. A sosit momentul de nitel pep talk caci remarc al doilea posting al tau cu un subiect similar si nu as vrea sa se cronicizeze. Este vorba de conditia ta fizica. Nu am vrut niciodata sa ating acest subiect de teama sa nu-ti ranesc eu-ul interior (tu-ul?) insa nu cred ca se mai poate amana. Stiu ca aparai cu strasnicie onoarea Adoratei tale cand Quebecul o ravnea indecent aruncand manusi (si posete) in stanga si-n dreapta, intalnind necuviinciosi in miez de noapte pe pod pentru a aplica crezul oricarui Highlander (Downunder-er?) "there can be only one". Ceea ce este foarte frumos, ai capatat o postura eleganta, o masca cu care ai fi putut culege miere direct de la sursa, ai facut pulpe de voinic in acelasi timp in care ti se permitea sa te imbraci cat mai in alb si cat mai mulat. Si chiar daca dadeai vioi din pedale sambata dimineata ca sa ne iesi in intampinare pe terenul de tenis se pare ca nu a ajuns.
Nu ma voi insinua intr-atata in viata ta spunandu-ti ce sa faci, nu mi-as permite. Am sa-ti ofer insa numai un crampei extras de foarte curand in speranta ca prin puterea exemplului vei adopta regimenul de viata autoimpus al unui Iron(-ing) Man.
Acum doua zile. Senin. Ajuns acasa si schimbat in echipamentul necesar oricarui atlet ma opintesc cu masina de tuns iarba. Porneste oarecum intr-un final si-mi incep incalzirea, cateva ture de curte. Nu a crescut cine stie ce iarba insa Antrenorul ma sfredeleste cu privirea de neclintit: iarba trebuie tunsa inainte de a arunca seminte! Trag si imping, nadusesc si injur, ma impleticesc cu ochii dilatati si privirea pierduta insa nu cedez, abandonul nu este o optiune. In spatele casei am terminat si apoi si eu, ca si tine (de aceea te inteleg atata de bine) ma opresc in poarta pret de secunde nu insa ca sa-mi trag sufletul ci ca sa ma "pozitionez" (totul sta in strategie) pentru a porni de asta data cu aparatul diabolic, imprumutat de la Doru, cu nume ce starneste groaza diletantilor: titirisca! O iau usurel, la inceput de sezon nu trebuie fortat, un tendon sfasiat nu ar ajuta nimanui si imprastii astfel seminte de gazon pe un sfert de curte. Imediat apoi vine randul fandarilor repetate (stiu ca asta ti-ar place) caci plasarea furtunului cu stropitori este o arta. Antrenorul sta vigilent pe deck si-mi trimite comenzi precise care trebuiesc executate fara gres: mai la stanga; nu, esti prea aproape de gard; mai la dreapta; asa e bine; da jetul mai mare; nu atata de mare; perfect; lasa-l asa 30 de minute apoi repeta pe partea cealalta.
Ieri. O zi innorata. Se zvoneste prin net ceva ploaie pe seara (surprinzator sa vina asa de devreme avand in vedere ca avem weekend lung; se pare ca va fi si in weekend). Ma suna Doru la servici ca are nevoie de elicopterul de atac Apache (in romaneste: titirisca). Banuiesc, pret de-o secunda, ca a fost pus de Antrenorul meu pentru a ma testa in regim de stress. Panica imi da tarcoale: daca nu apuc sa termin curtea, vine ploaia, semintele nu-s unde as fi dorit si sunt scos din ring, umilit, cu prosopul aruncat fara o vorba? Dar Iron(-ing) Man nu se lasa, armele sale sunt forta si viteza. Ajuns acasa; Antrenorul cu privirea intunecata ma asteapta pe deck; in linistea serii nu se aude decat ticaitul implacabil al cronometrului. Pornesc intr-un sprint nebunesc cu masina de tuns. Cele cateva paie iesite de dupa iarna cad secerate. Nu cunosc mila si ma asmut apoi presarand (viitor) gazon in stanga si-n dreapta, fara discriminare, simtind victoria aproape. Am apucat sa termin, ploaia inca nu a venit, Antrenorul ma priveste zambind (that's my boy!) si fug in slow-mo (see Vangelis - Chariots of fire) cu titirisca catre masina; este momentul sa predau stafeta.
Te vei intreba si ce daca, secretul conditiei fizice sta in repetitivitate? Si ai perfecta dreptate. Nu am folosit pamant deci am oferit un all-you-can-eat pasarilor, de plouat a plouat asa, cateva lingurite, pe scurt, cam tot procedeul trebuie repetat. Tanjesc dupa prima ninsoare....
Post a Comment